(versetele 5-8) Pentru a iniţia această smerenie, apostolul ne îndreaptă privirea către Hristos, spunînd, „Să aveţi în voi gîndul acesta, care era şi în Hristos Isus". El oferă, aşadar, o imagine frumoasă a smereniei făcută cunoscută în Hristos prin faptul că El a pornit pe calea care duce de la slava Dumnezeului Tată, prin înjosirea crucii. Astfel, Hristos ne este înfăţişat în tot harul smereniei Sale ca fiind Exemplul nostru desăvîrşit. Dacă turma ÎŞI URMEAZĂ Păstorul, privirile oilor vor fi aţintite asupra Lui şi numai în măsura în care fiecare ne aţintim privirile către El, se va menţine unitatea noastră în turmă. Cu cît sîntem mai aproape de Hristos, cu atît vom fi atraşi mai aproape unul de altul. În Hristos vedem cum se fac cunoscute trăsăturile încîntătoare ale Unuia care în mod desăvîrşit Şi-a manifestat smerenia, păstrîndu-se în afara oricărui gînd de Sine Însuşi, luînd calea slujitorului şi făcîndu-Se ascultător pînă la moarte. Urmărind această cale, apostolul ne arată nu numai fiecare pas de coborîre, ci şi SPIRITUL în care Hristos a mers pe acest drum — smerenia. Nu este posibil să umblăm toţi paşii Lui, căci noi n-am fost niciodată în înălţimile din care a venit El, nici nu ni se cere să pătrundem în adîncimile pe care le-a urmat El, dar sîntem îndemnaţi să avem DUHUL Său cînd facem aceşti paşi.

Întîi, privirea ne este îndreptată spre Hristos, aflat în cea mai înaltă poziţie, avînd „chipul lui Dumnezeu". Apoi vedem cum ÎN DUHUL LUI, „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi". Nu S-a luat în seamă pe Sine. Pentru a împlini voia Tatălui şi pentru a asigura binecuvîntarea poporului Său, El a fost pregătit să ia locul smereniei. Astfel, cu privire la venirea în lume, putea spune: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule" (Evrei 10.7).

În al doilea rînd, în acest spirit Domnul a luat chipul unui ROB. Pe cînd era pe pămînt, putea spune ucenicilor Săi: „Şi Eu totuşi sînt în mijlocul vostru ca cel care serveşte" (Luca 22.27). Cineva a spus: „Nu numai că Hristos ia chipul unui rob, dar niciodată nu va renunţa la el... In Ioan 13, cînd Domnul binecuvântat mergea la slavă, am fi spus că acesta este sfîrşitul slujirii. Nu este aşa! El Se scoală din mijlocul lor, unde stătea la aceeaşi masă. Se scoală şi le spală picioarele; tocmai aceasta este ceea ce face El acum... În Luca 12 vedem cum El continuă slujba în slavă — Se va încinge, îi va face să stea la masă şi va veni şi le va sluji... El nu termină slujba niciodată. Egoismului îi place să fie servit, dar dragostei îi place să slujească; astfel, Hristos niciodată nu încetează să slujească; căci El niciodată nu încetează să iubească" (J.N. Darby).

În al treilea rînd, nu numai că Domnul a luat „un chip de rob", dar El a fost făcut „ASEMENEA OAMENILOR". El ar fi putut să fie rob şi dacă ar fi luat chipul îngerilor, căci ei sînt trimişi să slujească; dar El a fost „făcut... mai prejos decît îngerii" (Evrei 2.7) şi ,,la înfăţişare a fost găsit ca un om".

În al patrulea rînd, dacă Domnul a fost făcut asemenea oamenilor, El a refuzat să Se folosească de această condiţie pentru a se preamări între oameni. Smerenia Lui L-a condus la UMILIREA de Sine. A fost născut într-un staul, legănat într-o iesle şi a trăit în această lume în mijlocul celor umili.

În al cincilea rînd, chiar dacă S-a umilit pentru a merge cu cei umili, El ar fi putut lua poziţia de conducere în lume — poziţie care este a Lui de drept; dar El a acţionat după principiul smereniei: „S-a făcut ASCULTĂTOR". Venind în lume, a spus: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule". Trecînd prin ea, El a spus: „Totdeauna fac ce-I este plăcut" (Ioan 8.29). Plecînd din lume, a spus: „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta" (Luca 22.42).

În al şaselea rînd, avînd această smerenie, Domnul nu numai că S-a făcut ascultător, dar S-a făcut ascultător PÎNĂ LA MOARTE.

În al şaptelea rînd, în această smerenie Domnul nu numai că a întîmpinat moartea, dar S-a supus celei mai ruşinoase morţi de care poate avea parte un om „SI ÎNCĂ MOARTE DE CRUCE".

Pe măsură ce urmărim această cale minunată care duce tot mai jos — de la cea mai înaltă slavă la o cruce a ruşinii — să nu ne mulţumim a fi numai admiratori a ceea ce este moral frumos, deoarece lucrul acesta este posibil unui om natural. Avem nevoie de har nu numai pentru a admira, ci pentru a se produce în vieţile noastre un efect practic, potrivit cu îndemnul apostolului: „Să aveţi în voi gîndul acesta, care era şi în Hristos Isus". In lumina smereniei văzute în Isus, ne putem întreba în inimile noastre pe drept cu privire la cît de mult am judecat slava deşartă ce ne este atît. de naturală; prin smerenie am căutat să ne uităm pe noi înşine, pentru ca să slujim altora în dragoste şi să manifestăm ceva din harul smerit al lui Hristos.

Ne minunăm de-a Ta smerenieŞi mult dorim să fim ca Tine;Şi toată odihna şi plăcerea ne-o găsimÎn a învăţa, Doamne, de la Tine.