(versetele 3-4) Manifestînd o consideraţie sensibilă pentru simţămintele lor referitoare la această slăbiciune din mijlocul lor, el continuă să le arate că acesteia i se poate face faţă numai de către cei care cultivă smerenia. Astfel, el ne previne împotriva oricărei fapte făcute din duh de ceartă sau din slavă deşartă — cele două mari cauze ale lipsei de unitate din mijlocul poporului Domnului. Nu înseamnă că ar trebui să rămînem indiferenţi la relele care se pot ivi în mijlocul poporului Domnului, dar sîntem avertizaţi să nu le întîmpinăm într-un spirit necreştin. Prea adesea, vai! necazurile într-o adunare devin prilejuri de a apare la lumină invidie nejudecată, răutate sau mîndrie, care pot sta ascunse în inimă. Aceasta conduce la certuri prin care căutăm să ne opunem şi să ne dezapreciem unii pe alţii şi la slava deşartă ce caută să se preamărească pe sine. Cît de mult avem nevoie să ne judecăm propriile inimi! Căci, aşa cum s-a remarcat, „nu este nici unul dintre noi care să nu-şi păstreze o anumită importanţă de sine".

Pentru a scăpa de acest pericol, cît de binevenit este îndemnul ca „în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi!" Putem împlini acest îndemn numai mutîndu-ne privirea de la noi şi de la propriile noastre calităţi, spre ale altora. Pasajul nu se referă la daruri, ci la calităţile morale care trebuie să marcheze pe toţi sfinţii care trăiesc într-o condiţie morală corectă. Dacă un frate trăieşte o viată de amestec cu lucruri rele, iar eu trăiesc cu dreptate, nu sînt îndemnat să-l privesc mai presus de mine însumi. Dar între sfinţii trăind o viaţă creştină normală, corectă, este uşor pentru fiecare dintre noi să socotim pe alţii mai presus de noi înşine, DACĂ SÎNTEM APROAPE DE DOMNUL; căci în prezenţa Lui, oricît de corectă ar fi viaţa noastră dinafară înaintea altora, descoperim relele ascunse ale cărnii, vedem cît de multe sînt defectele noastre şi ce obiecte sărmane sîntem noi înaintea Lui şi în comparaţie cu El. Privind spre fratele nostru, nu-i putem vedea defectele ascunse, ci mai degrabă calităţile bune pe care i le-a dat harul lui Hristos. Lucrul acesta ne va păstra cu siguranţă în umilinţă şi ne va permite fiecăruia „să privim pe alţii mai presus de noi înşine"; şi vom fi scăpaţi de un duh de slavă deşartă care conduce la ceartă si destramă unitatea sfinţilor. Este evident, aşadar, că unitatea adevărată în mijlocul poporului Domnului nu este produsă de vreun compromis cu privire la adevăr, ci de fiecare dintre cei care se află într-o condiţie morală corectă înaintea lui Dumnezeu, făcută cunoscută prin cei smeriţi.