Filipeni 2:3-4

Slava deşartă personală în contrast cu gândirea la foloasele altuia (2.3,4)

Totuşi apostolul are ceva mai mult de spus despre ideea aceasta. Versetul 2 aduce în adevăr elementele pozitive importante pentru a realiza unitatea practică, dar el caută să excludă elementele răului care o distrug. Aceasta, în versetul 3. Este foarte posibil să facem unele lucruri drepte în ele însele, cu un spirit de ceartă, aşa cum am văzut în capitolul 1, unde citim despre unii fraţi care predicau pe Hristos „din invidie şi ceartă”. Mai mult, gloria deşartă este un produs rău al firii păcătoase care este foarte adânc înrădăcinat în inima omului căzut. De câte ori am făcut ce era destul de drept, dar cu dorinţa ascunsă de a câştiga stimă şi slavă de la cei din jurul nostru? Să dăm timp conştiinţei să răspundă, şi vom simţi tăişul ascuţit al acestor cuvinte.

Slava deşartă stă la rădăcina proporţiei mari a certurilor şi neînţelegerilor care tulbură pe creştini, chiar a celor care de altfel au o gândire spirituală. Opusul slavei deşarte este caracterul acesta modest al gândirii care ne conduce să preţuim pe alţii mai presus de noi înşine. Smerenia gândirii, mai mult, ne conduce la o lărgire a gândirii care este indicată în versetul 4. Dacă sunt centrat spre mine însumi, urmărind numai interesele şi slava mea, desigur, mă preocupă numai lucrurile mele. Dacă, pe de altă parte, Hristos este centrul meu, urmărind interesele şi gloria Lui, privesc şi spre lucrurile altora. Şi dacă lucrurile altora sunt în adevăr mai mult spre slava lui Hristos decât sunt ale mele, voi privi mai mult la lucrurile altora decât la ale mele.