La sfîrşitul primului capitol ni se aminteşte că nu ne este dat numai să credem în Hristos, ci „să şi suferim pentru El". Dacă Hristos a trebuit să întîlnească adversarul în calea Sa prin această lume, putem fi siguri că şi pentru noi, cei credincioşi, cu cît vom exprima mai mult caracterul lui Hristos, cu atît împotrivirea duşmanului va fi mai mare. Trebuie apoi să fim pregătiţi pentru luptă ca şi sfinţii din Filipi, care marcaţi de atît de mult har din partea lui Hristos, s-au văzut, chiar pentru motivul acesta, confruntaţi cu mulţi duşmani.

Din acest capitol aflăm mai departe că Cel Rău căuta să strice mărturia lor pentru Hristos nu numai prin adversari din afară, dar şi prin stîrnirea conflictelor în interiorul cercului creştin. In primele două versete, apostolul ne aduce înainte acest pericol grav. În al doilea rînd, aflăm, din versetele 3 şi 4 că unitatea în mijlocul poporului lui Dumnezeu poate fi menţinută numai de aceia care au un duh smerit. În al treilea rînd, pentru ca acest spirit smerit să ia naştere, ochii noştri sînt îndreptaţi spre Hristos ca model de har al smereniei, aşa cum ni se face cunoscut în versetele 12-16. În final, capitolul se încheie aducînd înaintea noastră trei exemple de sfinţi ale căror vieţi erau conturate după Modelul perfect şi astfel erau marcate de smerenia care se uită pe sine în grija pentru alţii (versetele 17-30).

(versetele 1-2) Apostolul ştia cu bucurie că prin devotamentul şi bunătatea acestor sfinţi faţă de el, în toate încercările lui, gustase mîngîierile care se găsesc în părtăşia cu Hristos şi cu ai Săi. El fusese mîngîiat de dragostea lor şi de părtăşia ce curgea din inimile lor, legate prin Duhul de Hristos şi interesele Lui. El cunoscuse încă odată îndurarea lui Hristos, prin sfinţi, privitoare la unul care se afla în strîmtorare (1.14). Toate aceste dovezi ale devotamentului lor, îi prilejuiau o mare bucurie. Cu toate acestea el vede cum duşmanul căuta să le strice mărturia unitară pentru Hristos, stîrnind conflicte în mijlocul lor; iată de ce avea să spună: „... faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gînd!" Cu mare delicateţe, apostolul se referă la această lipsă de unitate, deşi simţea în mod evident seriozitatea pe care o aducea cu sine faptul acesta, căci face patru aluzii la ea de-a lungul epistolei sale. El deja îi îndemnase pe aceşti sfinţi să „rămînă tari ÎN ACELAŞI DUH ŞI CU UN SUFLET" (1.27). Aici îi îndeamnă să aibă „O SIMŢIRE". În capitolul al treilea el spune „SĂ UMBLĂM LA FEL" (3.16), iar în capitolul de încheiere găsim un îndemn către două surori „să fie CU UN GÎND în Domnul" (4.2).