Studiul diferitelor epistole arată că fiecare dintre acestea a fost scrisă cu un scop special, astfel că Dumnezeu, în înţelepciunea şi în bunătatea Sa, a avut grijă deplină pentru zidirea credinciosului în adevăr şi pentru călăuzirea lui în toate împrejurările şi în orice timp.

În Epistola către Romani avem adevăruri care îl aşază pe cel credincios pe temeliile măreţe ale Evangheliei. Epistolele către Corinteni ne instruiesc în rînduiala adunării. Epistolele către Efeseni şi Coloseni prezintă sfaturile date de Dumnezeu şi doctrinele privitoare la Hristos şi la Biserică.

În Epistola către Filipeni întîlnim nu atît o desfăşurare categorică de doctrină, cît mai ales o frumoasă prezentare a experienţei creştine adevărate. Credincioşii nu sînt priviţi ca fiind aşezaţi împreună în locurile cereşti în Hristos, ca în Efeseni, ci călătorind prin lume, uitînd lucrurile lăsate în urmă şi alergînd către Isus Hristos, spre slavă. Ea ne redă experienţa unuia care duce această călătorie în puterea dată de Duhul lui Isus Hristos (1.19). Este de observat că ceea ce se desfăşoară în faţa noastră nu este în mod necesar EXPERIENŢA CREŞTINILOR. Ştim că se poate ca nici pe departe să nu ajungem la adevărata experienţă creştină. Cu toate acestea, nu este vorba de o experienţă limitată la un apostol, ci posibilă oricărui credincios prin puterea Duhului. Poate datorită acestui motiv, apostolul nu vorbeşte despre sine ca despre un apostol, ci scrie ca despre un slujitor al lui Isus Hristos.

Epistola a fost inspirată de simţămîntul de partăşie pe care aceşti filipeni sfinţi îl aveau faţă de apostolul Pavel, simţămînt manifestat la acea vreme prin darul pe care l-au trimis ca să-l ajute în nevoile sale. Această părtăşie practică arătată faţă de apostol pe cînd acesta se afla în lanţuri, a fost pentru el mărturia unei stări spirituale bune a lor, căci erau unii care-l părăsiseră şi se depărtaseră de el în timp ce se afla în închisoare.