Filip la Samaria

Şi Filip, coborând într-o cetate a Samariei, le-a predicat pe Hristos" (Fapte 8.5)

Filip a coborât în Samaria şi L-a vestit pe Domnul Hristos, făcând minuni. Toţi l-au ascultat şi au fost botezaţi, până şi cel care până atunci îi vrăjise prin magia lui, făcându-i să spună ca avea «puterea lui Dumnezeu, cea mare» (versetul 10). Şi el s-a supus unei puteri care făcea să pălească miracolele sale înşelătoare, putere care l-a convins de realitatea ei şi l-a făcut conştient de falsitatea pretenţiilor lui de până atunci. Apostolii nu au tratat Samaria în mod diferit, ci i-au trimis pe Petru şi Ioan, care «au pus mâinile peste ei, şi ei au primit Duh Sfânt» (versetul 17). Istoria Domnului Isus trebuie că i-a luminat pe apostoli în această privinţă: samaritenii nu erau dintre naţiuni. Totuşi, în acel ţinut a lucrat un evanghelist elenist.

Aici mai apare încă un adevăr legat de înaintarea Adunării, acela că apostolii transmiteau Duhul Sfânt prin rugăciune şi prin punerea mâinilor, lucru important în istoria căilor lui Dumnezeu (versetul 19). Samaria a fost o cucerire pe care iudaismul nu reuşise s-o facă, cu toată energia lui, întoarcerea la Dumnezeu a celor din Samaria fiind un nou triumf strălucit al Evangheliei. Biserica trebuia să domine lumea sub aspect spiritual, Ierusalimul fiind dat la o parte din acest punct de vedere, timpul lui luând sfârşit.

Prezenţa Duhului Sfânt care lucra în Petru a continuat să păzească Adunarea de venirea ipocriţilor, instrumente ale lui Satan. Acest fapt important şi puternic - prezenţa lui Dumnezeu în Adunare şi manifestarea acestei prezenţe - scotea în evidenţă o stare morală pe care împrejurările o ascunseseră. Antrenat de forţa curentului, Simon se supusese autorităţii Domnului Isus, al cărui Nume era glorificat prin lucrarea lui Fiilip, numai prin inteligenţă, dar adevărata stare a inimii lui, dorinţa lui de glorie personală şi împotrivirea sa faţă de toate principiile şi faţă de lumina lui Dumnezeu s-au trădat în faţa faptului că un om putea transmite puterea ale cărei efecte le văzuse, putere pe care el a vrut s-o cumpere cu bani.

Astfel s-a arătat necredinţa omului care părea să fi primit descoperirea lui Dumnezeu şi care în exterior părea să fi fost convins de adevăr, printr-o îndepărtare de Dumnezeu înaintea celui care are Duhul.

Astfel, Samaria, în care lucrarea a fost rodul acţiunii independente, despre care am vorbit, a intrat în relaţie cu Ierusalimul, vechiul centru al lucrării, unde încă mai erau apostolii. Dar faptul că Duhul le-a fost dat samaritenilor a fost un pas imens în înaintarea Adunării.

Fără îndoială, samaritenii erau circumcişi şi recunoşteau legea, deşi pentru ei templul nu avea o importanţă prea mare.

Trupul celor credincioşi începuse deja să capete formă şi, deşi ei încă ţineau Ia Ierusalim, era un câştig, din vreme ce, prin primirea Evangheliei, samaritenii intrau în relaţii cu vechii lor rivali şi li se supuneau. Probabil că, în acel timp de persecuţii, apostolii nu se mai duceau la templu, dar Dumnezeu le-a deschis o uşă largă în afară, despăgubindu-i astfel în ce priveşte lucrarea lor (pentru că Duhul era în mijlocul lor) de insuccesul cauzat de cei cu poziţii cheie în Israel şi care au oprit lucrarea de la Ierusalim.

În concluzie, aici este prezentată energia liberă a Duhului, manifestându-se prin alţii decât apostolii, şi în afara Ierusalimului care respinsese această energie. În acelaşi timp vedem menţinerea de relaţii între cei de curând întorşi la Dumnezeu şi apostolii de la Ierusalim, în principal prin acţiunea apostolilor şi prin puterea cu care erau îmbrăcaţi aceştia.

După ce şi-au îndeplinit lucrarea şi au evanghelizat ei înşişi mai multe târguri din Samaria, Petru şi Ioan, cei doi apostoli care fuseseră trimişi la Samaria, s-au întors la Ierusalim (versetul 25), iar lucrarea a continuat în afara Ierusalimului prin alte mijloace.

Filip, care prezintă această ascultare grabnică şi cu inima curată, care nu pune lucrurile sub semnul întrebării, a fost chemat să părăsească lucrarea frumoasă de care s-ar fi putut lega cu toată persoana lui, dacă ar fi căutat aceasta, şi a părăsit locul unde era înconjurat cu respect şi afecţiune. «Ridică-te şi mergi spre sud, pe drumul care coboară de la Ierusalim la Gaza» (versetul 26), i-a spus îngerul Domnului. Totuşi Filip, cu ascultarea lui promptă, nu s-a gândit la diferenţele dintre Samaria şi Gaza, ci, potrivit cu voia Domnului, a mers. Evanghelia s-a extins şi la prozeliţii dintre naţiuni, ajungând până în adâncul Abisiniei.

Trezorierul împărătesei Candace a fost primit printre ucenicii Domnului prin botezul care pecetluia credinţa lui, potrivit cu mărturia profetului Isaia, şi, bucurându-se de mântuire, a plecat într-o ţară îndepărtată, de unde cu mari eforturi venise la Ierusalim pentru a căuta mântuirea în îndatoririle şi ceremoniile legale, dar având credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu. Ce frumoasă imagine a harului lui Dumnezeu! Acel om purta cu el şi aducea la el ceea ce-i dăduse harul în pustiu şi aducea ceea ce nu putuse procura prin călătoria dificilă până la Ierusalim. Sărmanii iudei, care au respins Evanghelia care le-a fost prezentată la Ierusalim, au ajuns să fie în afară. Duhul lui Dumnezeu l-a luat pe Filip, ducându-l la Azot (versetele 39- 40), deoarece toată puterea lui Dumnezeu este în slujba Fiului omului pentru a împlini mărturia despre gloria Lui. Filip a evanghelizat oraşele Cezareei.

O lucrare şi un lucrător cu un alt caracter au intrat în scenă.