Fetiţa israelită
sau
Hristos, mijlocul suprem de vindecare
Sirienii care ieşiseră în cete au adus ca prizonieră o fetiţă din Israel şi ea slujea pentru soţia lui Naaman. „Naaman, căpetenia oştirii împăratului Siriei, avea trecere înaintea stăpânului său şi mare vază; căci prin el izbăvise Domnul pe sirieni. Dar omul acesta tare şi viteaz era lepros". Ce contrast între această fetiţă şi stăpânul ei!
Căpetenia oştirii siriene se prezintă ca oglindirea a ceea ce este mare în lume, a tot ce poate să dorească inima, dar acest om puternic era lepros; mâna lui Dumnezeu apăsa asupra lui în judecată.
Cât despre fetiţă, ea a fost smulsă din ţara şi rudenia ei şi adusă din pământul Dumnezeului ei şi al fraţilor ei ca să fie captivă printre sirieni. Este greu să se descrie împrejurări mai nefericite decât ale acestei fetiţe. Dar roaba adusese cu ea pe pământul străin un secret, o comoară care a făcut din ea un instrument de binecuvântare pentru Naaman şi pentru toată casa lui; a adus cu ea secretul lui Dumnezeu şi comoara cunoaşterii Sale.
Căpitanul sirian - oricât de puternic ar fi fost — nu putea să se uşureze de răul sub puterea căruia se prăpădea din zi în zi şi toate bogăţiile lui nu au putut să-i aducă o uşurare reală. Dar fetiţa captivă ÎI cunoştea pe Dumnezeu şi pe profetul prin care El lucra în mod glorios în Israel în timpul acela; şi într-o zi i-a spus stăpânei sale:
„Oh, dacă domnul meu ar fi la profetul acela din Samaria, profetul l-ar tămădui de lepra lui" (versetul 3).
Ce mişcătoare simplitate a credinţei! Fetiţa Îl cunoştea pe profet şi fară îndoială Îl cunoştea şi pe Dumnezeul profetului; fără nici o ezitare ea crede nu numai că are puterea, dar şi voinţa de a-l vindeca pe stăpânul ei.
Este cu adevărat frumos să vezi credinţa descărcându-şi inima în felul acesta! Cuvintele fetiţei sunt ca un suspin spontan al inimii întristate de condiţia disperată a stăpânului ei - condiţie pentru care nu exista nici un remediu, decât acest secret pe care l-a adus ea aici. Ce credinţă şi ce compasiune în cuvintele fetiţei când îl trimite la profetul din Samaria! Ce expresie a gândului lui Hristos într-o inimă credincioasă, în prezenţa păcatului şi a mizeriei care o înconjoară!
Păcatul şi mizeria ne înconjoară din toate părţile prea adesea, dar, vai, noi ne dăm seama de acest lucru cu cea mai rece lipsă de sensibilitate. Credinţa adevărată însă Îl pune pe Domnul Isus în prezenţa acestui rău.
Avem noi în fiecare zi conştiinţa că în Domnul Isus găsim remediu pentru toate relele şi vindecarea tuturor durerilor? Biet păcătos, dacă cel puţin ai cunoaşte! El este Cel care vindecă orice infirmitate, El mângâie orice întristare. El este plinătatea vieţii şi a bucuriei eterne. Eu nu spun că, aşa cum l-a vindecat pe Naaman de lepra lui, te va vindeca acum pe tine de bolile trupeşti sau că îţi va uşura împrejurările temporare în care te afli sau că te va pune într-o poziţie de fericire şi de prosperitate pământească: nimic din acestea nu ni se promite din partea Sa, dar El ne va rezerva daruri mult mai minunate.
Când Domnul Isus era pe pământ în umilinţă, vindeca bolile trupeşti ale celor care veneau la El. Şi când Ioan Botezătorul a trimis pe ucenicii săi ca să-L întrebe: „ Tu eşti Cel care vine, sau să aşteptăm pe Altul?" (Matei 11.3), El le-a răspuns: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan ce auziţi şi vedeţi: orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi şi surzii aud şi morţii înviază şi săracilor li se vesteşte Evanghelia!" (Matei 11.4-5). Dar care a fost sfârşitul? Lumea provocată de aceste dovezi de dragoste din partea lui Dumnezeu L-a respins pe singurul Lui Fiu şi L-a dat la moarte, ducând până la culme profunda, neîmblânzita şi iremediabila ei răutate. Atunci lumea a fost abandonată în judecată.
O asemenea stare de lucruri s-ar putea să ne cutremure, dar Însuşi Domnul, anticipând momentul respingerii finale, spune: „Acum este judecata lumii acesteia" (Ioan 12.31). Până acum ea a fost pusă la încercare: nici un mijloc care ar fi putut acţiona asupra naturii morale a omului pentru a o ridica n-a fost ocolit; dar totul a dus numai la respingerea şi la răstignirea Fiului lui Dumnezeu. Sentinţa a fost pronunţată: lumea este total pierdută; nu a rămas decât să fie executată. Este însă deschisă o cale de salvare: „ Cine crede în Fiul are viaţa eternă" (Ioan 3.36). Dumnezeu lucrează acum în binecuvântare în mijlocul acestei lumi. Scopul Său este nu să elibereze lumea de mizeria sub care geme, ci să-i scoată din ea pe păcătoşi prin predicarea Evangheliei. Mai târziu, El va face din acest pământ un paradis de bucurie când îl va elibera de corupţie prin judecăţile care vor însoţi cea de-a doua venire a Domnului Hristos.
Atunci, la timpul restabilirii tuturor lucrurilor, blestemul va fi ridicat, suspinele şi durerea vor înceta, iar bucuria se va revărsa peste tot. Dar acum, lumea se află sub sentinţa care a fost pronunţată împotriva ei, aşteptând ceasul răsplătirilor când Domnul va fi revelat din cer, cu îngerii puterii Sale, în flăcări de foc, exercitând răzbunarea împotriva celor care nu-L cunosc deloc pe Dumnezeu şi a celor care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.
Dar pentru cei care-L ascultă există chiar în timpul când Îl aşteptăm o siguranţă a dragostei Sale, o cunoştinţă despre El Însuşi şi o participare la bucuria Sa, care ne susţine în mijlocul tuturor necazurilor din această viaţă. De aceea Pavel poate să înfrunte toate lucrurile: moartea, viaţa, îngeri, puteri, lucruri prezente şi viitoare. Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Tot ce poate să sperie inima: frământări, primejdii, persecuţii, foamete, lipsuri, pericole, sabie, toate acestea sunt neputincioase şi Pavel poate striga: „Dar în toate acestea suntem mai mult decât învingători prin Acela care ne-a iubit. Pentru că sunt convins că nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus, Domnul nostru" (Romani 8.37-39).
Fericirea care se exprimă în acest imn de triumf este infinit mai preţioasă decât ar fi vindecarea bolilor trupeşti sau o ameliorare a împrejurărilor acestei vieţi. Oamenii fac eforturi zadarnice să-şi creeze o existenţă după inima lor, dar acela care-L cunoaşte pe Domnul Hristos posedă o comoară care nu numai că-l face să fie mulţumit de împrejurările în mijlocul cărora se află, ci ridică sufletul deasupra tuturor circumstanţelor în comuniunea bucuriei şi a binecuvântării lui Hristos şi în comuniunea bucuriei Tatălui în el.
Ce fericire în „desăvârşita cunoştinţă a lui Isus Hristos, Domnul nostru!" care se răspândeşte în afară; El cheamă şi convinge pe oameni; El face să se spună ca şi Pavel înaintea lui Agripa: „ M-aş ruga lui Dumnezeu ca şi în puţin şi în mult, nu numai tu, ci şi toţi cei care mă ascultă astăzi să fie aşa cum sunt eu, în afară de aceste lanţuri" (Fapte 26.29).