Ferice de cel iertat!

Trenul de provincie se străduia din greu să străbată ţinutul muntos. Bătrâna locomotivă cu aburi gâfâia şi gemea, ostenindu-se să-i ducă pe călători la locurile de odihnă. Pretutindeni se vedeau feţe vesele şi nerăbdătoare. Doar într-un compartiment în care şedeau doi bărbaţi, cel mai tânăr părea să fie cu totul nefericit. Pe inima lui apăsa ceva greu. Tovarăşul lui de călătorie îl privi gânditor şi în cele din urmă începu să vorbească despre vreme şi despre peisajul fermecător, pentru a putea intra în vorbă cu trista persoană din faţa lui. Şi mai repede decât se aştepta, gheaţa se sparse. Tânărul, care părea aşa de grav, de neliniştit şi tulburat, începu să povestească, la început timid, nesigur şi cu lungi pauze. Însă când observă că este ascultat nu din curiozitate, ci din compătimire, iar că întrebările ce i se pun arată interes adevărat, atunci îşi revărsă inima în cuvinte.

“Da, am petrecut multă vreme în închisoare", spuse el. „Ani de zile. Azi-dimineaţă am fost eliberat. Acum mă aflu în drum spre casă. Ah, ce ocară am adus rudelor mele! Nu m-au vizitat nici o dată la închisoare în toţi aceşti ani. De scris, mi-au scris foarte rar. Nu le-o iau în nume de rău. Eu le-am nesocotit iubirea. Dar poate nu m-au vizitat, pentru că era prea scumpă călătoria. Cât despre scrisori, la noi acasă nu s-au scris niciodată prea multe. Totuşi sper că m-au iertat, chiar dacă nu par să stea aşa lucrurile.

Ah, cât de mult îmi urăsc trecutul şi cât de mult regret totul!" Agitat îşi ascunse faţa pentru o clipă în dosul palmelor.

Apoi continuă: „Pentru a le uşura părinţilor hotărârea, le-am propus într-o scrisoare să-mi dea un semn prin care să-mi dau seama dacă m-au iertat sau nu. Dacă m-au iertat, să agaţe în mărul cel mare dinspre linia ferată o panglică. Dacă nu vor să mă întorc acasă, atunci nu e nevoie să dea nici un semn, iar eu voi rămâne în tren şi voi pleca mai departe, cât mai departe. Încotro? Nici eu nu ştiu!".

Pe măsură ce se apropia de localitatea părinţilor săi, era din ce în ce mai agitat, iar încordarea lui lăuntrică devenise atât de insuportabilă, încât îi era imposibil să privească pe fereastră. „În curând vine podul cel mic, apoi bariera şi apoi...". Tovarăşul de călătorie schimbă locul cu tânărul agitat şi îi promise că va fi atent la mărul cu pricina. Îndată ce îl văzu, puse mâna pe umărul tânărului: „Iata-l!". Doar şopti cuvântul, căci vocea i se opri în gât, iar lacrimile îi umplură dintr-o data ochii. „Totul este în ordine. Tot pomul este acoperit cu panglici albe!". În aceeaşi clipă dispărură amărăciunea, grijile şi toată frica. Parcă trăiseră o minune! Tânărul era de nerecunoscut, aşa îi străluceau ochii acum.

O, de ai şti cât de mult doreşte Tatăl ceresc să te întorci acasă, la El! Chiar fără să fi spart vreo bancă, să fi atacat vreun om sau să fi făcut închisoare, eşti un prizonier. Fiecare dintre noi este din naştere un prizonier al eului sau, un prizonier al păcatului.

Te-a apăsat şi pe tine vreodată această robie? Atunci lasă tu ca tânărul despre care relatează Biblia! El a pus: «Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi îi voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta». (Luca 15.18). Însă el nu numai că a spus aceasta, a şi făcut-o în realitate. El s-a sculat şi a plecat spre casă. Probabil, pe drum a fost tot aşa de neliniştit, plin de îndoieli ca şi acel tânăr din tren. Însă, spre deosebire de acela care a văzut mărul acoperit cu panglici albe, acestuia i-a ieşit în întâmpinare însuşi tatăl. În Cuvântul lui Dumnezeu citim: „Când era el încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat şi a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult" (Luca 15.20). Acest semn al dragostei dumnezeieşti este valabil şi pentru tine. Ferice de cel iertat! Deja astăzi poţi numi această fericire ca fiind a ta proprie.