Ezechiel 17:22-18:9

Misterul din capitolul 17 se sfârşeşte într-un mod divin. Domnul vorbeşte acolo despre vlăstarul pe care El Însuşi – şi nu vulturul cel mare de astă dată – îl va lua din acelaşi cedru regal al lui David şi îl va planta pe un munte înalt şi măreţ, ca să fie un copac mare şi plin de roade. Înţelegem că este vorba despre Domnul Isus şi de domnia Lui viitoare (comp. cu Isaia 11.1 şi cu Psalmul 2.6).În capitolul 18, Domnul are o dispută cu oamenii din Israel care, în loc să se smerească văzând cum se împlinesc pedepsele, caută să se justifice printr-un proverb neruşinat inventat de ei (v. 2): „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii“; cu alte cuvinte: generaţia noastră plăteşte pentru cele de dinainte; părinţii noştri au păcătuit, iar noi suportăm consecinţele (vezi Ieremia 31.29,30). Prin aceasta, ei Îl acuzau pe Dumnezeu de nedreptate. Acest capitol însă spulberă raţionamentele lor perverse; ei seceră ceea ce ei înşişi au semănat (Galateni 6.7).Nu recunoaştem noi, prin aceşti oameni, trista înclinaţie a inimii noastre, de a arunca asupra altora responsabilitatea pentru propriile noastre greşeli? Acest fapt trădează orbirea şi mândria noastră şi deopotrivă ne face să pierdem lecţiile salvatoare pe care ni le dă Domnul (vezi Geneza 3.12 şi Romani 2.1).