Este vorba de dreptul tău de cetăţean
La scurt timp după izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Benito Mussolini a emis un decret, care interzicea italienilor emigrarea în Statele Unite ale Americii. Într-un oraş italian, doi bărbaţi erau afectaţi de acest ordin. Ei doreau să se reîntoarcă în Statele Unite. Trăiseră mulţi ani în S.U.A., aşadar America devenise patria lor.
Unul din cei doi era un bancher renumit. Pe când era tânăr, părăsise Italia şi emigrase în Statele Unite. Prin hărnicie ajunse în scurt timp la prosperitate şi prestigiu. Dar nu se interesase de îndeplinirea condiţiilor, care sunt necesare pentru a deveni cetăţean american. Ce-i drept, locuia în America şi îşi însuşise avantajele acestei ţări până acolo, că devenise milionar. Cu toate acestea, cetăţenia americană nu era valabilă pentru el. Era şi rămânea un cetăţean italian.
Acest bancher tocmai îşi terminase pregătirile pentru a se reîntoarce în Statele Unite, însă chiar atunci apăru decretul lui Mussolini. La început, acest decret nu îl nelinişti în mod deosebit. Sigur de sine, se duse la consulatul american. Acolo ceru să-i vorbească personal consulului şi îl rugă să îi rezolve primirea unei vize. Cât de surprins şi supărat a rămas însă când a aflat de la consul că el nu are nici o şansă de a putea emigra! La început protestă împotriva acestui fapt, apoi spumegă de furie. Însă totul a fost în zadar! Apoi se rugă din nou şi îl imploră pe consul, dar fără succes. El nu era cetăţean american, ci italian. Bogăţia lui, relaţiile private şi de afaceri, perfecta vorbire a limbii engleze, toate acestea nu i-au putut fi de folos. A fost nevoit să rămână în Italia.
Celălalt bărbat era o persoană simplă şi se îndeletnicea cu agricultura. Trăise doar câţiva ani în America, vorbea o engleză stricată şi nu avea maniere americane. Şi totuşi, el voia să se întoarcă în America, noua sa patrie. Se duse aşadar la autorităţile competente şi ceru permisiunea de a părăsi Italia.
„Sunteţi cetăţean al Statelor Unite?" întrebă funcţionarul. „O, yes!" şi apoi începu să vorbească repede într-un amestec de italiană şi engleza: „Eu sunt cetăţean al Statelor Unite! Am depus jurământul pe constituţia americană! Aici sunt documentele mele!" Funcţionarul consulatului examină paşaportul şi îi dădu viza. „Dumneavoastră puteţi călători", spuse acesta zâmbind, „doar sunteţi american! Decretul lui Mussolini nu vă afectează."
Iar tu, în ce fel de călătorie te găseşti?. Chiar dacă nu ai nici o intenţie de emigrare, odată va trebui să pleci, fie că vrei, fie că nu vrei; va trebui să pleci într-o altă ţară. Încotro va duce călătoria ta? În slava veşnică sau departe de Dumnezeu?
Trebuie să ştii un lucru important: locul de destinaţie nu se hotărăşte după moarte, ci aici şi astăzi! Pentru a putea ajunge în cer, trebuie să obţii de pe acum cetăţenia cerească.
Încă ceva: această cetăţenie cerească nu o posedă din naştere nici un om, chiar dacă e cumsecade, chiar dacă provine dintr-o familie distinsă, onorabilă, pentru că îl cunoaşte bine pe domnul preot sau pentru că are documente ”religioase". Nu, toate acestea nu ajută la nimic. Însă Domnul Isus Hristos vrea să-ţi dăruiască această cetăţenie. Pentru a-ţi dărui această minunată cetăţenie cerească, pe El L-a costat viaţa pe crucea de la Golgota. Dumnezeu L-a trimis la moarte pe singurul Lui Fiu pentru tine!
Tuturor celor ce cred în lucrarea de împăcare a lui Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu le zice: „Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu" (Efeseni 2.19).
Gândeşte-te în mod serios la acest lucru! Este vorba de cetăţenia ta! Merită să fie văzut. Nenumăraţi turişti din toate continentele vizitează Londra, capitala Angliei. Mulţi vizitează renumitele monumente arhitectonice ale acestui oraş grandios cu opt milioane de locuitori, iar un obiectiv important de vizitat este şi catedrala Sf. Pavel, cea mai mare biserică din Anglia. Ea este aşezată chiar în inima oraşului. Arhitectul Sir Christopher Wren, constructorul mai multor clădiri renumite, a construit şi această biserică între anii 1675-1710.
Această catedrală avea să devină cea mai importantă creaţie a sa. În anul 1723, la vârsta de 91 de ani a încetat din viaţă şi a fost înmormântat aici. Deasupra mormântului său este scrisă o inscripţie modestă: ”Dacă îi cauţi monumentul, atunci priveşte în jurul tău!".
Şi alţi oameni de seamă sunt înmormântaţi în această catedrală. Aici poţi găsi cavoul curajosului amiral Nelson, care în anul 1805 a câştigat o mare luptă navală în faţa coastei de sud a Spaniei, la Trafalgar, împotriva flotei franco-spaniole şi care a fost rănit mortal în această bătălie. De asemenea, aici e înmormântat şi generalul Wellington. Poate îţi aminteşti de la cursurile de istorie că el împreună cu mareşalul prusac Bliieher, în anul 1815 la Waterloo în apropiere de Bruxelles, au învins definitiv pe mândrul Napoleon şi oastea lui.
Dar vreau să-ţi atrag atenţia asupra altui lucru. Dacă vei merge vreodată la Londra, nu trebuie să pierzi prilejul de a vizita catedrala Sf. Pavel, unde vei putea vedea tabloul pictorului englez William Holman Hunt (1827-1910) intitulat: „The Light of the World" (Lumina lumii). Tabloul vorbeşte insistent oamenilor, care zi de zi stau în faţa lui. În acest tablou predomină întunericul. Un chip maiestuos şi blând îl înfăţişează pe Fiul lui Dumnezeu. El poartă o coroană de spini şi ţine în mâna stângă o lumină vie, care străpunge întunericul. Cu mâna dreaptă bate într-o uşă. Pe această uşă se pot vedea cuie ruginite, aşchii, printre care se caţără un mărăciniş sălbatic. E ciudat însă că uşa nu are nici o clanţă. Oare să fi uitat pictorul să o facă? Şi de ce a înfăţişat această uşă atât de respingător, încât, îndată ce priveşti tabloul, observi că nu a fost deschisă niciodată? Sub tablou se află un pasaj din Cuvântul lui Dumnezeu, care vrea să-l ajute pe cel ce priveşte să înţeleagă tabloul: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el" (Apocalipsa 3.20).
Oare nu se referă uşa din acest text biblic, cât şi uşa din tablou la inima omenească? Cu siguranţă! Iar pictorul a încercat să înfăţişeze această inimă omenească aşa cum este ca din fire: plină de întuneric şi necurăţie, respingătoare şi antipatică. Cât de disperată ar fi fost situaţia noastră, dacă Domnul Isus Hristos, care Se numeşte pe Sine „Lumina lumii" (Ioan 8.12), nu ar fi bătut la uşa inimii noastre! El ascultă încordat, dacă bătăile Lui sunt auzite şi dacă se deschide uşa inimii, ca să aducă lumina, viaţa şi bucuria! Acum înţelegi şi tu, desigur, de ce lipseşte mânerul uşii pe dinafară. Pictorul a vrut să arate celor ce privesc tabloul că uşa inimii poate fi deschisă numai pe dinăuntru. Domnul Isus nu forţează uşa inimii omului, însă, El bate, uneori încet, altădată mai tare. Tu însuţi trebuie să-i deschizi. Ai auzit vreodata bătaia la uşa inimii tale? Deschide-i fără şovăiala! Nu ştii, dacă astăzi stă pentru ultima dată în faţa uşii tale.