Educaţia divină a lui Moise în pustiu

şi învăţămintele ei pentru viaţa creştină

Domnul l-a condus cu îndurare, înţelepciune şi credincioşie pe Moise, scumpul Lui slujitor, departe de ochii şi gândurile oamenilor, pentru ca El să-l pregătească cu propria Sa mână. Moise avea nevoie de aceasta, În adevăr, el petrecuse mulţi ani în casa lui faraon şi, în timpul şederii lui acolo, a fost instruit în şcoli înalte. Totuşi, acestea n-au fost nimic când comparăm cu timpul petrecut de el în pustiu. Şederea lui în Egipt poate a fost valoroasă, dar cea ulterioară a fost indispensabilă.

Nimic nu ne poate pregăti pentru o posibilă comuniune cu Dumnezeu, decât instruirea şi disciplina din şcoala Sa. Toată înţelepciunea egiptenilor nu l-ar fi calificat pe Moise pentru viitorul său drum în viaţă. El ar fi putut urma cel mai strălucit curs prin şcolile şi colegiile Egiptului. Ar fi putut să fi ieşit din ele încărcat de onoruri literare, cu multe cunoştinţe omeneşti şi cu o inimă plină de mândrie şi încredere în sine. Totuşi, el a trebuit să înveţe alfabetul în şcoala lui Dumnezeu.

Numai înţelepciunea şi învăţătura omenească, oricât de valoroase ar fi ele, nu pot niciodată să formeze un slujitor al lui Dumnezeu, nici să-l înzestreze pentru nici un domeniu al slujbei divine. Asemenea lucruri pot să califice natura umană ca să joace un rol important înaintea lumii, dar omul pe care Dumnezeu îl foloseşte trebuie să fie dotat cu calităţi extrem de diferite, care nu pot fi însuşite decât în sfânta retragere a prezenţei lui Dumnezeu.

Fără pregătirea şi disciplina Lui tainice vom rămâne neroditori, superficiali şi teoretici. Un om care se aventurează într-o lucrare publică înainte de a fi avut o formaţie spirituală într-o legătură intimă cu Dumnezeu este ca o corabie care şi-a descărcat balastul şi care va fi, fără îndoială, răsturnată la prima briză mai puternică. Dimpotrivă, există o adâncime, o soliditate şi o fermitate decurgând din trecerea prin şcoala lui Dumnezeu în care se formează caracterul unui adevărat şi efectiv slujitor al lui Dumnezeu.

De aceea, când îl găsim pe Moise la vârsta de patruzeci de ani, despărţit de toată demnitatea şi splendoarea curţii imperiale, pentru a petrece patruzeci de ani în anonimatul pustiului, noi avem un puternic temei să aşteptăm un curs remarcabil de slujire şi nu suntem dezamăgiţi.

Omul pe care-l educă Dumnezeu este educat şi nu altul. Nu stă la îndemâna omului să pregătească un instrument pentru slujba lui Dumnezeu. Mâna omului n-ar putea niciodată să modeleze „un vas care să fie de folos stăpânului său". Cel care trebuie să folosească vasul numai El singur poate să-l pregătească; şi noi avem înainte un frumos model al felului Său de pregătire.

În Geneza 46.34 citim că „toţi păstorii sunt o urâciune pentru egipteni"; şi totuşi Moise, care a fost „învăţat în toată înţelepciunea egiptenilor", este transferat de la curtea egipteană pe culmea unui munte ca să mâne o turmă de oi şi să fie educat pentru slujba lui Dumnezeu. Desigur, aceasta n-a fost maniera omului sau modelul firesc al lucrurilor. Carnea şi sângele n-ar putea înţelege aceasta.

Am putea să ne gândim că educaţia lui Moise a fost încheiată când el devenise licenţiat al înţelepciunii Egiptului şi că se putea bucura de rarele avantaje pe care o viaţă de curte imperială le permitea. Ne-am fi aşteptat ca să găsim la un om atât de favorizat nu numai o pregătire solidă şi variată, ci şi un excelent rafinament care l-ar fi făcut apt pentru orice sferă de acţiune la care ar fi fost chemat.

Dar a vedea un astfel de om, cu o poziţie socială atât de înaltă, chemat să îngrijească de oi pe spinarea unui munte, este ceva cu totul inacceptabil pentru gândirea şi simţirea umană.

Această nouă poziţie umilă a lui Moise aşază în prosternare, în praf, toată mândria şi gloria omului. Ea declară simplu că toate condiţiile de confort ale acestei lumi sunt de mică valoare în faţa criteriilor de estimaţie divină; da, nu numai în ochii Domnului, ci şi în ochii tuturor celor care au învăţat în şcoala Sa.

Este o mare diferenţă între educaţia omenească şi cea divină! Prima are ca efect rafinarea şi preamărirea naturii sau a firii umane. Cea din urmă începe cu distrugerea şi punerea ei deoparte.

„Omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual" (1 Corinteni 2.14). Puteţi să educaţi „omul natural" cât doriţi, dar nu-l puteţi face „om spiritual".

„Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh " (Ioan 3.6). Dacă vreodată, un „om natural", educat, ar fi putut să aibă succes în lucrarea Iui Dumnezeu, Moise ar fi putut conta pe el şi pe educaţia lui, pentru că era tare în cuvânt şi în faptă, dar el încă a trebuit să înveţe ceva în spatele deşertului Sinai, pe care niciodată şcolile din Egipt n-ar fi putut să-l înveţe.

Pavel a învăţat mai mult în Arabia decât la picioarele lui Gamaliei. Nici un om nu poate să te înveţe ca Dumnezeu; şi toţi cei care vor învăţa de la El trebuie să fie singuri cu Dumnezeu. În pustiu te va învăţa Dumnezeu.

Poate dovedim în propria noastră adâncă experienţă, adevăratul sens al pustiului - acel loc sfânt, unde natura este redusă la pulbere sau ţărână, iar Dumnezeu este singurul glorificat. Acolo oamenii şi lucrurile, lumea şi eul, împrejurările şi influenţele lor, sunt toate apreciate la justa lor valoare. Acolo, şi numai acolo, vom găsi un cântar divin, cu care să cântărim totul dinăuntrul nostru şi toate din jur. Acolo nu sunt culori false, nu ne putem împăna cu penele altuia şi acolo nu sunt pretenţii goale. Vrăjmaşul sufletului nu poate polei cu aur nisipul pustiului. Acolo totul este realitate.

Inima care s-a regăsit pe ea însăşi în prezenţa lui Dumnezeu, în „spatele pustiului", are gânduri drepte despre toate lucrurile. Ea este educată departe de influenţa captivantă a planurilor acestei lumi. Larma şi zgomotul, agitaţia şi confuzia din Egipt nu ajung la urechea ta în acest loc retras. Falimentul din lumea monetară şi comercială nu se aude acolo; geamătul ambiţiei nu este înălţat acolo; laurii veştejiţi ai acestei lumi nu ispitesc acolo; setea după aur nu se simte acolo; acolo ochiul niciodată nu este întunecat de poftă, nici inima umflată de mândrie. Aplauzele lumii nu înveselesc şi nici dezaprobarea oamenilor nu întristează acolo. Într-un cuvânt, totul este dat la o parte, afară de liniştea şi lumina divină.

Acolo numai glasul lui Dumnezeu este auzit, lumina Lui umple de bucurie, gândurile Lui sunt primite. Acesta este locul la care toţi trebuie să meargă ca să fie educaţi pentru lucrarea lui Dumnezeu; şi acolo toţi trebuie să rămână, dacă vor succes în lucrare. Ce bine ar fi dacă toţi care se oferă să slujească în public pentru Dumnezeu ar fi cunoscut mai mult despre ce înseamnă a trăi în atmosfera acestui loc! Noi ar trebui deci să avem mult mai puţine încercări plictisitoare de lucrare, ci cu mult mai mult o slujire eficace, care-L onorează pe Domnul Hristos.

Acum să ne întrebăm: ce a văzut Moise şi ce a auzit în acel loc singuratic din pustiu? Vom afla învăţând lecţiile primite de la Dumnezeu, care sunt cu mult mai presus de cele ale maeştrilor talentaţi ai Egiptului. Aceasta poate părea în ochii raţiunii umane o ciudată pierdere de timp pentru un om ca Moise, ca să petreacă patruzeci de ani fară să facă nimic altceva decât să pască puţine oi în pustiu.

Dar el a fost acolo cu Dumnezeu şi timpul pe care l-a petrecut astfel nu este niciodată pierdut. Este bine să ne amintim că acolo este mult mai mult. Un om care totdeauna face ceva va fi apt să facă „prea mult". Un asemenea om are nevoie să cugete la cuvintele atât de practice ale Slujitorului desăvârşit, Domnul Isus Hristos. „El îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El îmi trezeşte urechea să ascult cum ascultă nişte ucenici" (Isaia 50.4).

Nimic nu poate fi mai interesant sau mai instructiv decât modul în care Domnului (Iehova) I-a plăcut să Se descopere pe El Însuşi lui Moise. El era gata să-i încredinţeze împuternicirea să conducă poporul Său din Egipt pentru ca ei să poată fi adunarea Lui şi locuinţa Lui în pustiu şi în ţara Canaanului; şi locul din care El vorbeşte este un rug arzând. Acesta este un simbol solemn şi frumos al lui Iehova locuind în mijlocul aleşilor Lui şi adunării răscumpărate! „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor" (Evrei 12.29), nu ca să ne nimicească, ci să ardă totul din noi care este împotriva sfinţeniei Sale şi care este distructiv pentru adevărata şi permanenta noastră fericire.

„Mărturiile Tale sunt foarte sigure. Sfinţenia îşi are locul în casa Ta, Doamne, zile îndelungate" (Psalmul 93.5). Efectul moral al sfinţeniei divine va fi întotdeauna asemănător cu ceea se produce în cazul lui Moise: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt" (Exod 3.5).

Locul prezenţei lui Dumnezeu este sfânt şi poate fi călcat numai cu picioarele descălţate. Dumnezeu, locuind în mijlocul poporului Său, comunică un caracter de sfinţenie adunării, care este baza oricărei afecţiuni şi oricărei lucrări sfinte. Caracterul locului de locuit ia pecetea Celui care ocupă acest loc.

Aplicaţia acestui fapt la Biserică (Adunare), care este acum locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, este de supremă importanţă practică. Este adevărat că Dumnezeu prin Duhul Sfânt locuieşte în fiecare mădular individual al Adunării şi, prin aceasta, comunică un caracter de sfinţenie fiecăruia în parte; tot atât de adevărat este că El locuieşte în Adunare şi de aici rezultă că Adunarea trebuie să fie sfântă.

Centrul în jurul căruia mădularele sunt adunate este nimic mai puţin decât Persoana Domnului Hristos viu, biruitor şi proslăvit. Energia prin care credincioşii sunt adunaţi este nimic mai puţin decât Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Şi Domnul Dumnezeul atotputernic locuieşte în ei şi umblă (trăieşte) în ei.

Acest fapt fiind măreţia sfântă ce aparţine locuinţei lui Dumnezeu, este evident că nimic necurat fie în învăţătură, fie în practică, nu trebuie să fie tolerat. Oricine a fost afectat de ceva care întinează cugetul ar trebui să simtă solemnitatea acelui cuvânt: „Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, pe acela îl va distruge Dumnezeu" (1 Corinteni 3.17).

Aceste cuvinte sunt serioase pentru fiecare mădular al Adunării lui Dumnezeu, pentru fiecare piatră vie din templul Lui sfânt. Toţi să învăţăm să păşim în curţile Domnului cu picioarele descălţate.

Fiecare slujitor devotat este format în imediata prezenţă a lui Dumnezeu, cu toată sfinţenia şi harul ei; el este chemat să fie sfânt şi binevoitor, să fie oglindirea harului şi sfinţeniei caracterului divin. Şi ca să fie aşa, el ar trebui să pornească nu numai din prezenţa lui Dumnezeu, dar să şi rămână acolo în duh. Acesta este adevăratul secret al slujbei eficace.

Ca un copil să iau seama la ce vei zice Tu: „Mergi înainte şi lucrează cât este încă ziuă. Dar niciodată să nu părăseşti adăpostul Meu dulce!"

Numai omul spiritual poate înţelege sensul a două lucruri: „porneşte şi împlineşte" şi „niciodată să nu te laşi". Pentru ca să acţionez pentru Dumnezeu în afară, eu trebuie să fiu cu El înăuntrul meu, trebuie să fiu în sanctuarul tainic al prezenţei Lui, altfel voi ajunge la un total eşec.

Foarte mulţi se dau bătuţi la acest punct. Este cel mai mare pericol posibil a ieşi afară din solemnitatea şi liniştea sufletească a prezenţei divine şi din emoţia slujirii active în mijlocul zarvei legăturii cu oamenii. Trebuie să ne ferim de aceste lucruri. Dacă pierdem acel ton sfânt al duhului care este exprimat în „picioarele descălţate", lucrarea noastră va deveni foarte repede monotonă şi nefolositoare.

Dacă eu îmi permit ca lucrarea mea să ajungă între mâna mea şi Stăpânul, va fi de mică valoare. Noi putem să slujim efectiv Domnului Hristos numai dacă ne bucurăm cu adevărat de El.

Când inima rămâne sub puternicele Lui atracţii, mâinile îndeplinesc cea mai plăcută slujbă pentru Numele Său. Nimeni nu poate sluji lui Hristos cu ungere, prospeţime şi putere pentru alţii, dacă nu s-a hrănit cu Hristos în taina propriului său suflet.

În adevăr, el poate să prezinte o predică, să facă o lectură, să rostească rugăciuni, să scrie o carte şi să treacă prin toată rutina slujbei văzute şi încă să nu slujească lui Hristos. Omul care îl va prezenta pe Hristos altora trebuie să fie ocupat cu Hristos pentru el însuşi.

Fericit este omul care slujeşte astfel, oricare ar fi succesul său sau primirea lucrării sale. Chiar dacă slujba lui nu va reuşi să atragă atenţia, să aibă influenţă sau să producă rezultate vizibile, el are refugiul său dulce şi partea lui statornică în Hristos, de care nimic nu-l poate lipsi.

Pe de altă parte, omul care se hrăneşte numai cu roadele lucrării, care-şi găseşte plăcerea în satisfacţia pe care aceasta o aduce sau în atenţia şi interesul pe care această lucrare o impune este numai ca o conductă care duce apă la alţii şi reţine pentru el numai rugina. Aceasta este cea mai deplorabilă situaţie şi totuşi o realitate tristă pentru fiecare slujitor care este ocupat mai mult cu lucrarea lui şi cu rezultatele ei decât cu Stăpânul şi gloria Sa.

Aceasta este o treabă care cere cea mai severă judecată de sine. Inima este înşelătoare şi vrăjmaşul este iscusit. Este foarte necesar să ascultăm îndemnul: „Fiţi treji şi vegheaţi!" (1 Petru 5.8). Când sufletul este treaz ca să fie conştient de diferitele şi multiplele pericole care îl înconjoară, slujitorul este în stare să înţeleagă nevoia de a fi mai mult timp singur cu Dumnezeu: acolo este în siguranţă şi fericit. Când începem, continuăm şi sfârşim lucrarea noastră la picioarele Stăpânului, aceasta este cea mai eficientă şi fructuoasă lucrare, pe care El poate să pună pecetea Lui.

Este minunat să vezi cum inima omenească „raţionează" şi întreabă când ascultarea fară ezitare este cea datorată lui Dumnezeu; şi încă mai minunat este harul care poartă toate „raţiunile" şi răspunsurile la toate întrebările. Fiecare întrebare pare totuşi că reuşeşte să obţină o nouă trăsătură a harului divin.

„Şi Dumnezeu a zis lui Moise: „EU SUNT CEL CE SUNT". Şi a adăugat: „ Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „ Cel ce Se numeşte EU SUNT m-a trimis la voi" (Exod 3.14). Titlul pe care Dumnezeu Şi-L dă Lui însuşi este unul de o minunată semnificaţie. Urmărind în Scriptură feluritele nume pe care Dumnezeu le ia, le aflăm intim legate de diverse nevoi ale acelora cu care El a fost în legătură.