Eclesiastul 2:1-11

Eclesiastul şi-a pus inima întâi să cunoască. Şi câte lucruri pasionante a descoperit el în toate domeniile: în arte, în ştiinţe, în turism, în arheologie…! Astăzi, acestea sunt puse la îndemâna tineretului prin mijloace moderne. Cu cât mai mult înaintează însă Înţeleptul în cercetările sale, cu atât mai arzătoare îi devin problemele şi cu atât mai descurajat ajunge. Spiritul omenesc este prizonier între zidurile propriilor raţionamente. Singur Cuvântul lui Dumnezeu eliberează gândirea şi comunică adevărata cunoştinţă. Preocupare neplăcută, chinuitoare, obositoare! – aceasta a fost trista concluzie a Înţeleptului (cap. 1.13,18; 12.12)!Atunci să nu ne mai gândim la altceva – vorbeşte el cu sine – decât la plăcerile vieţii (cap. 2.1-3)! Însă şi acolo experienţa lui se întoarce în loc; deşertăciune şi nesăbuinţă sunt cuvintele care o rezumă de astă dată. Orice bucurie omenească este alterată din start de sentimentul că nu este durabilă (Proverbe 14.13).Ar putea atunci abundenţa de bunuri pământeşti să dea satisfacţie? Cine oare avea oportunităţi mai mari decât Solomon să acumuleze şi să administreze bogăţii, desăvârşind „lucruri mari“, pe care ambiţia omenească nu încetează să şi le propună? (2 Cronici 9.22…). Să ascultăm însă cum le apreciază el în final: „deşertăciune şi goană după vânt“ (v. 11).