Dragostea divină
„Dumnezeu este dragoste" (1 loan 4.8)
Lucrurile cele mai adinei sînt cele mai simple: vorbesc de dragostea desăvîrşită a lui Dumnezeu. Cînd ajungem într-adevăr să-L cunoaştem pe Dumnezeu, ÎI cunoaştem ca fiind dragoste. Atunci, ştiind că totul ne vine de la El, cu toate că sîntem într-un pustiu - în orice loc sau împrejurare ne-am găsi - noi ne explicăm orice lucru prin dragostea Lui.
Nu există decît un singur domeniu în care Dum-nezeu să nu poată să-Şi fie de ajuns: este acela al dragostei Lui. Dragostea Lui are nevoie de alte fiinţe pentru a le face fericite.
Legea spune: „Să iubeşti" şi este o poruncă dreaptă. Dar Evanghelia, Domnul Isus Hristos însuşi zice: „Atît de mult a iubit Dumnezeu lumea!..."
Nici o făptură, nimic din ce s-ar fi putut vedea vreodată în lume n-ar putea fi ceea ce a fost crucea. Creaţi unea ne face să cunoaştem puterea lui Dum-nezeu, însă ea n-ar fi putut să facă să strălucească dragostea şi adevărul Său, cum a făcut crucea. De aceea, crucea rămâne în veci mijlocul minunat şi binecuvântat prin care învăţăm ceea ce nu poate fi învăţat în nici o altă parte: tot ceea ce este Dum-nezeu!
Există atâtea rele, atâta egoism în inima omului, încît dragostea lui Dumnezeu este pentru el o taină si mai neînţeleasă decît sfinţenia Sa. Domnul Isus Hristos nu a fost înţeles de nimeni, pentru că-L arăta pe Dumnezeu.
Duhul Sfînt ne face să simţim dragostea Tatălui. El ne arată nu că sîntem mici, ci cît de mare este Dumnezeu.
Unde poate să cunoască credinţa, în toate adîncimile sale, păcatul omului şi ura sa faţă de Dumnezeu? - La cruce! Dar în acelaşi timp, ea vede în cea mai mare întindere triumful dragostei lui Dumnezeu şi al îndurării Sale faţă de oameni. Suliţa soldatului care a străpuns coasta Domnului Isus nu a făcut decît să arate ceea ce vorbea despre dragoste şi îndurare.
Este într-adevăr o dureroasă încercare de a ne vedea luată, printr-o lovitură neaşteptată, o fiinţă iubită care este o parte din noi înşine. Cu toate acestea, ce diferenţă cînd poţi să vezi în aceasta dragostea Domnului! Această mîngîiere schimbă totul. Dragostea lui Dumnezeu, care a coborît în mijlocul morţii, a luminat orice întuneric, prin cele mai preţioase raze ale sale; şi aceste întunecimi nu servesc decît să dovedească cît de preţios este să ai o astfel de lumină.
Trebuie ca Domnul Hristos să fie totul pentru noi; altfel, vom fi repede descurajaţi. Dacă Domnul Isus Hristos nu este singurul scop al vieţii noastre şi dacă dragostea Tatălui nu este aerul pe care-1 respirăm pentru viaţa sufletelor noastre, nu sîntem pe calea cea bună.
„Domnul disciplinează pe cel pe care-1 iubeşte" (Evrei 12.6). Cuvîntul trage două concluzii din acest adevăr: 1) Disciplina n-ar avea niciodată loc fără cauză; 2) Ea n-ar avea niciodată loc, fără dragostea din partea lui Dumnezeu. Pentru aceasta nu trebuie s-o dispreţuim, căci există o cauză în mine pentru care Dumnezeul sfinţeniei şi al dragostei trebuie s-o practice; mai mult, nu trebuie să pierd curajul, pentru că dragostea Lui este cea care mă loveşte. Tatăl disciplinează pe fiul pe care-l iubeşte.
„Dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă" (Efeseni 3.19)
Domnul, pe care am învăţat să-L cunosc şi să-L preţuies ca pe Cel care Şi-a dat viaţa pentru mine, este acelaşi Domn cu care am a face în toate zilele vieţii mele; şi toate căile Sale cu privire la mine sînt bazate pe aceleaşi principii de har ca şi mîntuirea mea. Cît de preţios şi de încurajator este să ştiu că, în această clipă chiar, Domnul Isus Hristos încearcă faţă de mine aceeaşi dragoste pe care o arăta murind pe cruce pentru mine.
Moartea Sa a deschis stăvilarele, astfel ca valurile dragostei divine să se poată revărsa în întregime asupra sărmanilor păcătoşi.
„Moartea Domnului" (1 Corinteni 11.26)! Este cu neputinţă să găseşti două cuvinte care, alăturate unul altuia, să dea un gînd aşa de însemnat ca acesta! Cîte lucruri sînt cuprinse în faptul că Cel care Se numeşte Domnul A MURIT!
Ce odihnă pentru un sărman suflet, cînd înţelege!