Două dorinţe ale lui Hristos pentru ai Săi

La sfârşitul capitolului 17 al Evangheliei dupa Ioan găsim două dorinţe de o frumuseţe aparte, atât în ele însele, cat şi prin legătura dintre ele. Una se află în versetul 24, iar cealaltă în versetul 26. În prima, Domnul îsi exprimă dorinţa cu privire la cei ai Săi, ca ei să poată fi cu El, acolo unde El este, însă trebuie remarcat motivul: „ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu“. Privind în viitor, spre binecuvantarea de a fi cu Hristos, nu ne gândim noi adesea doar la care va fi partea noastră în această binecuvantare? Însă întotdeauna vom descoperi că cea mai preţioasă binecuvantare a noastră este legată de gloria lui Hristos. Această glorie, când este bine înţeleasă, oferă o reala lărgire a inimii. Domnul tocmai spusese: „Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu“ (vers. 22), dar El nu S-a oprit aici. Nu este suficient pentru Hristos (oricât de măreţ ni s-ar părea acest lucru) ca noi să avem parte doar de gloria Lui ca Om, glorie pe care El a câştigat-o şi pe care Tatăl I-a dat-o Lui. şi nici pentru inima care-L cunoaste pe Hristos nu este suficient să contemple doar această glorie a Lui ca Om. Inima celui credincios doreşte mai mult decât să fie făcută părtaşă acestei glorii personale a Domnului, pe care El nu o poate împărţi cu nimeni. Este oare puţin lucru să-L vezi pe El lucrând în plinătatea puterii Lui, supunându-Şi toate lucrurile, domnind peste toate lucrurile, împărţind pacea şi binecuvantând cu binecuvântări veşnice, iar la sfârşit primind gloria şi onoarea care se cuvin Numelui Său? El contează pe afecţiunile inimilor noastre în privinţa aceasta.

Ba chiar mai mult, gloria în care El ne va aşeza pe noi va fi doar fereastra prin care vom putea privi gloria dată Lui potrivit cu dragostea Tatălui, glorie pe care El o avea înainte de a fi lumea şi glorie în care ne vom găsi şi noi plăcerea. El trebuie să aibă primul loc în toate lucrurile; şi aşa va fi în ziua gloriei.

În Apocalipsa 5, bătrânii, fără îndoială, ocupă locul cel mai apropiat de Domnul în această scenă, dar nu propria lor glorie o celebrează ei, ci pe cea a Lui. Înţelegem deci că, indiferent de cât de aproape ne-ar aduce harul şi oricât de binecuvantaţi am fi împreună cu Hristos şi în Hristos, noi nu suntem niciodată la acelaşi nivel cu El. Din contră, apropierea noastră de El este aici motivată de posibilitatea de a vedea gloria Lui. Într-adevăr, aceasta este o binecuvantare suplimentară şi o mărturie a harului care a făcut ca fiinţe nevrednice şi slabe ca noi să fie potrivite pentru a se bucura de o astfel de privelişte. Glorificaţi cu Hristos şi aproape de El, vom avea parte de inexprimabila plăcere să-L privim strălucind deasupra noii creaţii, potrivit cu sfaturile dragostei Tatălui, ca soarele pe cerul zilei celei fără de sfârşit. În acea zi, El va fi Obiectul privirilor, aşa cum astăzi este Obiectul credinţei.

Doresc să ofer o mică explicaţie despre felul în care Domnul foloseşte cuvântul „glorie“. Suntem familiarizaţi cu cuvintele Lui: „Eu Te-am glorificat pe pământ“. Însă se va întâmpla acelaşi lucru şi în glorie? Ascultaţi cuvintele Lui: „Tată, a venit ceasul! Glorifică-L pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te glorifice pe Tine“. El nu S-a gândit la Sine Însuşi şi nu a dorit nimic separat de Tatăl. Chiar şi în privinţa acelora care sunt obiecte ale iubirii Sale, El nu îşi manifesta puterea sa separat de Tatăl. Ce lecţie pentru noi! Cât de adesea, în timpuri de prosperitate, suntem predispusi să alegem drumul independenţei! Însă Domnul Isus, chiar şi atunci când va sta pe tronul gloriei, va manifesta aceeaşi atitudine pe care a arătat-o când era pe pământ, căutând doar gloria Tatălui întotdeauna! Fie ca noi să învăţăm de la El!