Deuteronom 8:1-20

　　„Îţi vei aduce aminte ... adu-ţi aminte!“ − iată firul călăuzitor al acestei cărţi, şi aceasta pentru că inima lui Israel, ca şi a noastră, este promptă în a uita de Dumnezeu, de eliberările Sale, de promisiunile Sale, de poruncile Sale (compară cu Marcu 8.17 ...). Domnul Îşi purtase poporul „cum poartă un om pe fiul său“ (1.31). Aici îl pedepseşte „cum ceartă (sau „educă“, sau „disciplinează“) un om pe fiul său“ (v. 5). «Purtat» şi «pedepsit» sunt două privilegii ale copilului lui Dumnezeu (Evrei 12.5 ...). Cel de-al doilea ne pare mai greu de acceptat decât primul. Dar ce urmărea Dumnezeu când permitea experienţele din pustiu? Scopul este repetat de trei ori: „ca să te smerească“ (v. 2, 3, 16). Un om care are nevoi este mai dispus să se întoarcă spre Creatorul lui şi acesta este tocmai punctul pe care îl aşteaptă Dumnezeu, pentru că încercarea nu este niciodată un scop în sine, ci un mijloc „ca să-ţi facă bine la sfârşit“ (v. 16). Ce contrast între pustiul pe care Israel tocmai îl traversase, un pământ plin de „uscăciune, unde nu era apă“ (v. 15) şi „ţara cea bună“, plină de pâraie, de izvoare şi de ape adânci, în care avea să intre! Ce contrast de asemenea între hrana din Egipt (Numeri 11.5) şi îmbelşugatele roade din ţara Canaanului, dătătoare de putere, de bucurie, de sănătate, de savoare şi care evocă roada Duhului prezentată pe larg în Galateni 5.22!