Deuteronom 2:26-37

Întorcându-ne la Geneza 15.16, Îl auzim pe Domnul ţinând seama − şi mărturisindu-i lui Avraam − de nelegiuirea naţiunilor din Canaan (vezi şi Deut. 9.5). Aceasta însă nu ajunsese „încă deplină“, nu-şi atinsese încă vârful. Patru sute de ani au fost necesari pentru ca acest rău să se coacă. Cât de mare este răbdarea lui Dumnezeu! El tolerează de aproape două mii de ani o lume care L-a răstignit pe Fiul Său.Naţiunile aflate de o parte şi de alta a Iordanului auziseră de tot ce făcuse Domnul pentru Israel. Cu toate acestea, nu s-au pocăit. De aceea judecata trebuie să aibă loc şi nici unul nu va putea fi cruţat. Până şi copiii vor pieri. Ştiind că un copil mic care moare merge în cer, aceşti copii au fost salvaţi de o soartă, de altfel, mai îngrozitoare decât moartea. În adevăr, nu-i normal să credem că, la maturitate, ei ar fi urmat calea vinovată a părinţilor lor, care i-ar fi dus la pieire?Aceste naţiuni erau vrăjmaşe Domnului şi poporul trebuia să le nimicească, pentru a apăra gloria lui Dumnezeu. Creştinul însă nu este niciodată chemat, ca Israel, să lupte împotriva oamenilor. În schimb, trebuie să imite blândeţea cu care Israel şi-a dat aici jos mărturia (v. 27-29).