Dependenţa

„Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic!" (loan 15.5)

Cînd sîntem cu adevărat slabi, Dumnezeu nu ne părăseşte; însă dacă nu avem sentimentul slăbiciunilor noastre, trebuie să învăţăm să-1 cunoaştem prin experienţă.

Marea problemă pentru noi este să ajungem la o deplină dependenţă de credincioşia lui Dumnezeu şi de dragostea Sa neobosită, care ne vor conduce pînă la capătul călătoriei.

Conştiinţa slăbiciunii sale îl va împiedica pe un credincios de a îndrăzni să facă un pas fără Dumnezeu.

Locul în care se află puterea este totdeauna acela în care sîntem nevoiţi să ne sprijinim pe Dumnezeu. Condiţia ca un suflet să fie într-o stare bună este dependenţa conştientă de Dumnezeu.

Să ne găsim plăcerea în dependenţă, în gîndul că o Persoană divină Se interesează de nevoile noastre şi ne poartă de grijă.

Nimic nu este mai trist decît să vezi pe un creştin că trăieşte liniştit şi confortabil pe o cale lesnicioasă, pe un drum uşor al mondenităţii, mergând înainte, zi după zi, fără nici o dependenţă de Dumnezeu.

Avem în faţa noastră două posibilităţi: să rămînem în dependenţă de Dumnezeu sau să cădem.

În fiecare amănunt al vieţii noastre, nu există binecuvîntare decît în dependenţa de Dumnezeu. Dacă, vorbind acum, aş înceta să trăiesc în dependenţă de El, chiar prin acest fapt aş pierde complet binecuvântarea care ar rezulta pentru sufletul meu. „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic". Eu nu pot să vorbesc, iar dumneavoastră nu puteţi să ascultaţi cu folos, fără a fi în dependenţă de Domnul. Nu putem să facem o vizită folositoare, fără ca mîna Sa să fie cu noi!

Ceea ce avem de făcut este să ne sprijinim pe braţul Domnului, orice s-ar întîmplă; şi să NU ne agităm ca să găsim ajutor în altă parte.

Putem să spunem lucruri adevărate în rugăciu-nile noastre sau în mărturisirea noastră, însă dacă nu realizăm dependenţa noastră de Domnul, nu vom avea puterea Sa în luptă.

Dacă biruinţa nu ne conduce la închinare, ne despărţim de Dumnezeu îndată ce ea a fost cîştigată. Cît de trist este să vezi că o biruinţă nu duce, adesea, decît la bucurie, în loc de a ne aduce să realizăm o dependenţă mai mare de Dumnezeu şi să găsim tot mai mult plăcerea noastră în El!

Să ne amintim că, dacă sîntem în întregime în dependenţă de Domnul, ispita nu ne va atinge, încercarea poate să vină; dar, ca Domnul Isus, noi vom putea spune: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?" (loan 18.11). Dacă sîntem aproape de Dumnezeu, orice încercare devine o ocazie preţioasă de a arăta o mai mare ascultare; altfel, ea este o ispită de a ieşi din calea dependenţei.

Nu putem să ne depărtăm de El nici măcar un singur moment. Şi cît de preţios este să ne încredem în El! Simt că toată lucrarea noastră ar trebui să fie expresia formală şi pozitivă a gîndului lui Dumnezeu; şi este un lucru solemn să gîndim că noi depindem astfel direct de El şi lucrăm ca din partea Sa.

Nimeni nu poate să ne smulgă din mîinile Dom-nului Hristos, însă pentru ce ne-ar fi spus acest lucru, dacă n-ar fi fost un pericol real, de care trebuie să ne păzească? Lupul răpeşte şi împrăştie oile (loan 10.12). Acest cuvînt „răpeşte" este acelaşi ca în versetul 28: „lupul nu poate să răpească oile din mîna Păstorului". Cu toate aces-tea, răspunderea noastră intră în joc aici. Noi trebuie să depindem de El şi să ne abandonăm îngrijirilor Sale care nu dau greş; ele sînt tot atît de preţioase pe cît este de necesară dependenţa de El.