Democraţia şi Cuvântul lui Dumnezeu

Termenul “democraţie” a apărut prima dată în Grecia antică şi are semnificaţia “conducere de către popor”. Dar, chiar de la început, când a apărut termenul, în acel “demos” – poporul care se spunea că ar fi să conducă – nu erau incluşi sclavii, care erau destul de numeroşi în acea vreme şi nu aveau drepturi apărate de lege. Deci, chiar de la început ideea de democraţie a fost mai curând un vis şi ceva departe de perfecţiune. Democraţia este, într-un fel, opusă “oligarhiei” - adică conducerii de către un număr mic de persoane -, dar este mai ales opusă dictaturii, adică sistemului în care o singură persoană îi conduce în mod autoritar pe toţi ceilalţi, cărora nu li se permite să conteste deciziile dictatorului. Şi, sigur că istoria ne spune despre ororile unor dictatori ca Nero, Stalin, Hitler, Franco, Pinochet, Idi Amin, Mao Zedong, Kim-Il-Sung şi Ho-Şi-Min. Auzind de acestea, evident că democraţia pare a fi cel mai bun sistem pentru majoritatea oamenilor, pentru că în sistemele democratice oamenii au anumite drepturi garantate prin lege. Dar, oare nu vedem că, chiar în condiţiile în care toţi au dreptul de vot şi toţi au anumite drepturi garantate prin lege, sunt totuşi unii care, având forţa economică, manipulează masele prin dezinformare şi mesaje care profită de neştiinţa majorităţii, astfel încât, se ajunge practic la o oligarhie? Nu vedem cum cei aleşi democratic ajung totuşi să slujească intereselor unora care au forţa economică şi nu maselor de oameni obişnuiţi care i-au votat? Şi, cu toate acestea, democraţia rămâne cea mai bună idee de organizare a societăţii.

Să vedem însă cum apare democraţia în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

În Scriptură putem spune că vedem pentru prima dată democraţia în acţiune în capitolul 11 din Geneza: “Şi tot pământul avea o singură limbă şi o singură vorbire. Şi a fost aşa: când au pornit spre răsărit, au găsit o câmpie în ţara Şinearului şi au locuit acolo. Şi au spus unul către altul: «Veniţi să facem cărămizi şi să le ardem bine!» Şi cărămida le-a fost drept piatră şi smoala le-a fost drept tencuială. Şi au spus: «Veniţi să ne construim o cetate şi un turn cu vârful până la ceruri; şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi. pe faţa întregului pământ!»” (v. 1-4). Nu erau conduşi de vreun rege, nu mai era printre ei nici un om cu renume, pentru că toţi uriaşii muriseră în urma potopului, aşa că, se vede clar că toţi oamenii au căzut de acord să pornească acel proiect de construcţie. Şi cred că ceea ce a fost atunci este cel mai apropiat de ideea de democraţie, deşi pe vremea aceea nu exista cuvântul care să definească acea formă de organizare a societăţii. Şi cum a privit Dumnezeu aceasta şi ce a făcut? “Şi Domnul a zis: «Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au o singură limbă; şi iată ce încep să facă! Şi acum nu vor fi împiedicaţi în nimic din ce au de gând să facă. Haidem să coborâm şi să le încurcăm limba acolo, ca să nu înţeleagă unul limba celuilalt». Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe faţa întregului pământ. Şi au încetat să construiască cetatea” (v. 6-8). Aceasta a fost ceea ce a găsit Dumnezeu de cuviinţă să facă după ce, după potop, promisese: “Nu voi mai blestema din nou pământul din cauza omului, pentru că gândul inimii omului este rău din tinereţea lui; nici nu voi mai lovi din nou tot ce este viu, cum am făcut” (Gen. 8.21). Deci iată că oamenii împreună şi de comun acord erau uniţi pentru a lucra împotriva lui Dumnezeu. Şi, fireşte că, atunci când oamenii care au moştenit o fire păcătoasă, ajung să cadă de acord şi să acţioneze în consens, numitorul comun este păcatul şi răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Şi la aceasta ajută şi Satan, “stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12.31, 14.30) Deci cea mai reală democraţie pe care ar putea-o avea oamenii păcătoşi nu poate fi altfel decât îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Aşa că, pentru a nu mai distruge încă odată toată omenirea, în acea democraţie, Dumnezeu, prin “încurcarea limbilor”, a introdus ceea ce s-a arătat de atâtea ori pe parcursul istoriei a fi problema oricărei încercări de organizare democratică: anarhia, care duce la dezbinare şi la imposibilitatea de a conlucra.

Să vedem în continuare şi alte cazuri când oamenii acţionează pentru a institui o democraţie.

Poporul Israel a fost scos de Dumnezeu din Egipt sub conducerea lui Moise şi Moise, cel pus de Dumnezeu, îi conducea prin pustie în drumul spre ţara promisă de Dumnezeu. Dar în cartea Numeri, în capitolul 16, “Şi Core, fiul lui Iţehar, fiul lui Chehat, fiul lui Levi, şi Datan şi Abiram, fiii lui Eliab, şi On, fiul lui Pelet, fiii lui Ruben, au cutezat şi s-au ridicat împotriva lui Moise cu două sute cincizeci de bărbaţi dintre fiii lui Israel, căpetenii ale adunării, chemaţi la sfat, oameni de renume. Şi s-au adunat împotriva lui Moise şi împotriva lui Aaron şi le-au zis: «Ajunge! Pentru că. toată adunarea, ei toţi sunt sfinţi şi Domnul este în mijlocul lor; şi de ce vă înălţaţi voi mai presus de adunarea Domnului?»” (v. 1-3). Deci, în limbajul modern, am putea spune că s-au strâns reprezentanţii poporului împotriva dictatorului şi a agenţilor lui. Dar Moise era cel pus de Dumnezeu însuşi şi dovedit în acea calitate prin semne şi minuni! Iată cum încă odată democraţia se ridică împotriva lui Dumnezeu, împotrivindu-se autorităţii instaurate de Dumnezeu, şi aceasta când Moise a fost “credincios în toată casa lui” (v. Evr. 3.5)

Mai târziu, în cartea Judecători, ne este descrisă o organizare în Israel în care “nu era împărat în Israel: fiecare făcea ce era drept în ochii săi”, şi, în acele condiţii, care ar ilustra destul de bine concepţia populară despre democraţie, tot poporul s-a dedat la idolatrie şi a călcat legea lui Dumnezeu, pe care părinţii lor se angajaseră de bunăvoie s-o respecte (v. Exod 19 şi 24.3-9). Şi atunci, după ce poporul, sub o organizare relativ democratică a călcat legea lui Dumnezeu şi până şi preoţia a falimentat lamentabil, poporul a cerut să fie condus de un împărat, şi, după împăratul Saul, cel cerut de popor – omul carnal, păcătos şi necredincios Domnului – a venit împăratul David, cel uns de Domnul şi pus pentru ca prin el să fie binecuvântat poporul. Şi sub David poporul a ajuns într-adevăr să fie binecuvântat. Şi, după cum arată Scriptura (şi în cazul lui Moise, şi în cazul lui David), Dumnezeu dă autoritate legitimă, dar oamenii cărora Dumnezeu le-a încredinţat autoritatea eşuează, cum vedem că au eşuat urmaşii lui David. Împăraţii, care ar fi trebuit să “citească în ea (cartea legii) în toate zilele vieţii sale, ca să înveţe să se teamă de Domnul Dumnezeul său, ca să păzească toate cuvintele legii acesteia şi rânduielile acestea, ca să le facă; pentru ca să nu i se înalţe inima mai presus de fraţii săi şi să nu se abată nici la dreapta, nici la stânga, de la poruncă; pentru ca să-şi lungească zilele în împărăţia sa, el şi fiii lui, în mijlocul lui Israel” (Deut. 17.19-20) au uitat complet de lege şi s-au dedat şi ei la idolatrie. Atunci am zice: “ce bine ar fi dacă ar guverna un om credincios, care să facă voia lui Dumnzeu”. Şi aşa s-a născut ideea de “despot luminat”, în epoca iluministă. Dar omul care are o fire păcătoasă nu poate guverna după voia lui Dumnezeu. Iar ideea de “despot luminat” nu este decât o încercare de a transpune în viaţă prin puteri omeneşti ceea ce promite guvernarea lui Mesia, Fiul lui David.

Un alt exemplu în care vedem cum procedând “democratic” este călcată legea lui Dumnezeu îl avem în istoria împăratului Ioas, care “a făcut ce era drept în ochii Domnului în toate zilele preotului Iehoiada” (2 Cron. 24.2), dar “după moartea lui Iehoiada, căpeteniile lui Iuda au venit şi s-au plecat înaintea împăratului; atunci împăratul i-a ascultat. Şi au părăsit casa Domnului, Dumnezeul părinţilor lor, şi au slujit aşerelor şi idolilor” (2 Cron. 24.17-18). Nu va fi ştiut el cuvântul din legea dată prin Moise, care spune: “Să nu te iei după cei mulţi, ca să faci rău, şi să nu răspunzi la judecată ca să te pleci după mulţime, ca să strâmbi judecata” (Exod 23.2)? Trebuia să-l cunoască, iar dacă l-a cunoscut, în mod sigur l-a ignorat, pentru că, ascultând sfaturile reprezentanţilor cei mai de seamă ai poporului, el a permis să fie ucişi profeţii Domnului care spuneau cât de rea este idolatria şi anunţau judecăţile Domnului.

Dar testul suprem, ca pentru orice lucru, este în prezenţa Domnului Isus. Avându-L în faţă pe Isus, Pilat, guvernatorul roman, care, slujind Cezarului, avea misiunea de a umple visteriile şi grânarele Cezarului şi, în acelaşi timp făcea tot ce putea ca să-şi sporească propria avere, acest exponent al dictaturii şi autocraţiei, a procedat “democratic”, şi, chiar recunoscând că Acela care îi fusese predat ca să-l judece era nevinovat, a cedat la strigătele şi cererile insistente ale mulţimii de popor şi L-a dat să fie crucificat.

Deci, după cum vedem din Scriptură, în ceea ce priveşte guvernarea pe pământ, singura guvernare care Îi este plăcută lui Dumnezeu este guvernarea Domnului Isus. Dar cum trebuie să fie organizarea în Adunarea celor răscumpăraţi prin credinţa în jertfa Domnului Isus în timpul cât ei sunt încă pe pământ, în mijlocul acestei lumi care L-a crucificat pe Domnul lor şi care se împotriveşte lui Dumnezeu?

Dacă oamenii păcătoşi din lume, care nu sunt mântuiţi, pot ajunge la un consens doar în revolta împotriva lui Dumnezeu, oare atunci când este vorba de adunarea compusă din cei născuţi din nou prin credinţa în Domnul Isus nu înseamnă că aceştia vor ajunge la o decizie majoritară – după modelul democratic – care să fie după voia Domnului? La prima vedere aşa ar fi. Dar oare într-o asemenea adunare sunt toţi cu adevărat credincioşi? Chiar din primele zile ale Adunării vedem un exemplu care ne arată că nu este aşa. În capitolul 8 din Faptele apostolilor vedem cum Simon, un vrăjitor, a declarat că s-a pocăit şi a fost botezat împreună cu alţii care au crezut în Domnul Isus, dar, mai apoi, gândea că ar putea cumpăra cu bani autoritate în adunare, drept care apostolul Petru i-a spus: “Tu n-ai parte, nici sorţ în lucrul acesta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăieşte-te deci de această răutate a ta şi cere Domnului, dacă, în adevăr, ţi se poate ierta gândul inimii tale; pentru că te văd că eşti în fierea amărăciunii şi în legătura nedreptăţii” (v. 21-23). Deci, dacă şi atunci se puteau strecura printre credincioşi oameni care căutau câştig mârşav, cu atât mai mult în zilele noastre. Atunci, cum putem şti cu siguranţă cine este cu adevărat credincios, pentru ca aceia care se declară credincioşi dar nu sunt să poată fi izolaţi şi respinşi? Nu putem şti, pentru că, în epistola a doua către Timotei, apostolul Pavel spune: “Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai săi” (2 Tim. 2.19) şi nu avem nicăieri prezentat un test infailibil pe care vreun om să-l poată aplica pentru a dovedi că altul este credincios sau nu. Mai mult, necredincioşii strecuraţi în adunarea răscumpăraţilor Domnului se vor purta ca nişte “lupi îngrozitori, care nu cruţă turma” şi vor “vorbi lucruri stricate ca să-i atragă pe ucenici după ei”. Cu privire la aceştia sunt puşi în gardă de către apostolul Pavel bătrânii adunării din Efes (Fapte. 21).

Deci iată că am ajuns la această categorie deosebită din adunare: “bătrâni” (presbuteros) sau “supraveghetori” (episkopos). Şi vedem că ei au fost numiţi de apostoli sau de persoane delegate direct de apostoli - cum au fost Timotei şi Tit - pentru a veghea asupra sufletelor credincioşilor, ca să păstreze învăţătura şi viaţa practică sănătoasă în adunare. Ei nu erau “aleşi democratic”. Dar acum nu mai avem apostoli care să numească asemenea oameni în funcţie, iar pretenţia că ar exista o “succesiune apostolică” nu poate fi nicidecum susţinută cu argumente din Scriptură. În plus, cercetând istoria, putem vedea ce fapte groaznice, care necinstesc Numele Domnului Isus, au comis cei care se pretindeau a fi urmaşii apostolului Petru...

Atunci de ce resurse dispune în prezent Adunarea? Revenind la textul din Faptele apostolilor 21, vedem că Pavel le-a spus bătrânilor din Efes: “Luaţi seama deci la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori” (v. 28). Putem înţelege deci că, fiind plini de Duhul Sfânt, apostolii i-au pus în funcţie pe acei bătrâni, astfel încât Pavel putea spune pe bună dreptate că ei au fost puşi de Duhul Sfânt. Iar acum, nemaiavând apostoli, Adunarea are în continuare Duhul Sfânt, care îi poate îndemna pe unii credincioşi să facă acest fel de slujbe fără ca ei să fie numiţi în slujbă de cineva. Sigur că, pentru a face acest gen de slujbe, credincioşii trebuie să aibă anumite calităţi, care ne sunt prezentate în 1 Timotei şi în Tit, pentru că absenţa acelor calităţi i-ar descalifica pentru aceste slujbe. Iar pe cei care au acele calităţi şi fac eforturi pentru a sluji în adunare, credincioşii sunt îndemnaţi să-i recunoască şi să-i preţuiască – cum era, de exemplu, cazul cu cei din Tesalonic, unde apostolul Pavel nu numise personal episcopi în slujbă (1 Tes. 4.12-13).

Altfel, organizarea în biserică pe principii democratice, care reprezintă calea normală în lumea din zilele noastre, se aplică în multe “culte” unde “pastorii” sunt votaţi de un fel de consiliu de conducere. Dar acest sistem elimină posibilitatea ca aceia care sunt îndemnaţi de Duhul Sfânt să facă anumite lucrări, pentru că sistemul nu permite ca să slujească decât cei votaţi de acel consiliu. Şi acest gen de sistem duce la ceea ce spune apostolul Pavel: “îşi vor strânge o mulţime de învăţători după poftele lor; şi se vor întoarce de la adevăr şi se vor abate spre basme” (2 Tim. 4.4). Iar aceasta va aduce adunările care se declară a fi ale Domnului în starea Laodiceei din Apocalipsa, când Domnul spune “te voi vărsa din gura Mea” (Apoc. 3.16).

Deci, în Adunarea Domnului Isus, slujirea potrivită cu voia Domnului nu se exercită de către persoane numite în funcţie pe baza unei autorităţi care se pretinde a fi transmisă de la apostoli, nici prin vot democratic al unui consiliu al reprezentanţilor, ci cei care slujesc o fac fiind din dragoste pentru Domnul şi pentru răscumpăraţii Lui, fiind îndemnaţi de Duhul Sfânt.