Defăimarea

Întrebări vechi, răspunsuri mereu actuale: „Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric" (1 Ioan 1.5)

Păcatul defăimării domneşte peste tot. Este un rău dezgustător, cu adevărat diabolic. Cel care defaimă provoacă necaz la trei persoane:

1. lui însuşi,

2. celui care-l ascultă şi

3. celui pe care-l defaimă.

Dacă am ceva să-i reproşez cuiva, această persoană trebuie să fie prima care să audă lucrul acesta. Totuşi, ce puţin este respectată această regulă! Întâlneşti o persoană, îi zâmbeşti şi-i adresezi cuvinte binevoitoare. Apoi, abia v-aţi despărţit şi începi într-un fel sau în altul să spui lucruri rele despre ea. Un creştin cu experienţă spunea: „M-am hotărât să nu vorbesc niciodată cuiva în faţă despre calităţile sale şi, cu atât mai mult, să nu vorbesc în dos despre defectele sale".

Ce hotărâre bună! Dar, vai, ce puţin procedăm după acest principiu! Trebuie să fim mai credincioşi (mai devotaţi) când le vorbim oamenilor, dar mai miloşi atunci când vorbim despre ei.

Dacă vedem unele lucruri supărătoare la cineva, să mergem direct la el şi să-i vorbim clar. Iar dacă nu avem nimic bun să spunem despre el, să facem, cu milă, linişte în jurul lui. Ce mult rău, câte suferinţe sau stări de ranchiună ar fi astfel evitate!

Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor!" (Iacov 4.11) iată un cuvânt de care avem nevoie să ne amintim. (extras din Rev. LeMess. Ev., 1997)

Cine umblă cu bârfeli dă pe faţă lucruri ascunse; şi cu cel ce nu-şi poate ţine gura să nu te amesteci (Prov. 20.19)

Cine dispreţuieşte pe aproapele său este fără inimă; dar omul priceput tace. Cine umblă cu vorba dezvăluie lucruri ascunse, dar cel cu duh credincios ascunde lucrul. (Proverbe 11:12,13)

Putem să-i mai spunem bârfă, clevetire, vorbire de rău sau ponegrire; oricum i-am spune, defăimarea este un păcat despre care Solomon spune că surpă cetăţi, conduce la ruperea unor societăţi, la ruperea unor relaţii de prietenie şi, în mod inevitabil, la dezmembrarea unor biserici care suferă în necunoştinţă de cauză.

Pe fondul unui duh de critică şi de judecată nemiloasă, mii de credincioşi care îşi afirmă cu putere credinţa în Dumnezeu devin experţi în ceea ce Biblia numeşte „ochiul rău", adică un diabolic spirit de observare şi de comentare, orientat numai spre rău în dreptul altor persoane. Uitând adesea de propriile slăbiciuni sau de bârna din ochiul nostru, după cum spunea Domnul Isus, ne lăsăm uşor înfăşuraţi în autoîndreptăţire şi găsim parcă o ciudată satisfacţie în a-i condamna pe alţii şi nu pe noi înşine.

Şi, pentru că atitudinea aceasta nu poate fi interiorizată la nesfârşit, facem pasul următor şi ne găsim confidenţi pe care să-i împovărăm cu impresiile noastre negative. Cel puţin dacă aceste impresii ar judeca principiul, şi nu persoana, dar se pare că a devenit atât de greu să facem deosebirea între principii şi persoane. Şi vorbirile noastre de rău ţintesc tot mai mult spre subminarea lentă a acelora pe care i-am pierdut de mult din listele noastre de rugăciune.

La început poate că s-a întâmplat accidental şi cu sfială, dar apoi, încetul cu încetul, spiritul de clevetire a redus la tăcere în conştiinţa noastră reflecţia sfântă care spune: „mila biruieşte judecata".

Mai mult, întâlnim creştini care-şi argumentează această atitudine păcătoasă punând-o pe seama dorinţei de a face dreptate, de a curăţa casa lui Dumnezeu de ceea ce este rău. Dar, în acest elan ostentativ de a promova o biserică fără pată şi fără zbârcitură, au devenit la un moment dat ei înşişi adevărate pete şi zbârcituri, ţesând cu mâinile lor pânzele lipicioase ale bârfei. Suntem deplin conştienţi de păcate ca idolatria, hoţia, beţia, curvia, însă uităm că, alături de acestea, pe aceeaşi linie de vinovăţie, Scriptura pune păcatul defăimării „ V-am scris să nu aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice frate, totuşi este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător" (1 Corinteni 5.11).

„Nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii nu vor moşteni Împăraţia lui Dumnezeu" (1 Corinteni 6.10).

Dacă vrei să ajungi în paradisul lui Dumnezeu, pentru că ai pornit într-acolo, renunţă categoric la orice fel de bârfa, iubindu-ţi aproapele mai presus de orice! Fiind un păcat foarte răspândit, a căpătat în chip subtil toleranţă în ochii noştri şi ne trezim uneori gândind: „cine nu vorbeşte de rău?" Trebuie să recunoaştem că, de fapt, în spatele acestei uşurătăţi a vorbirii se află duhuri rele care luptă pentru dizolvarea părtăşiei, a relaţiilor frăţeşti; este o influenţă demonică ce încearcă din răsputeri să tulbure pacea bisericilor şi să creeze conflicte adânci, incompatibilitate şi nemulţumire.

Încă din vechime, când Dumnezeu Îşi maturiza poporul iubit, acest păcat era asociat cu ura şi uciderea: „Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău. Să nu te ridici împotriva vieţii aproapelui tău. Eu sunt Domnul. Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta" (Lev. 19.16-17). „În tine sunt bârfitori ca să verse sânge " (Ez. 22.9).

Este evident că nu din dragoste bârfeşte cineva pe aproapele sau pe fratele său. In firea pământească există potenţialul de a face răul, de a ne bucura de răul altuia şi acest potenţial, când nu este stins în Duhul Sfânt, dă naştere feluritelor clevetiri, adevărate săgeţi otrăvitoare îndreptate înspre persoana celui acuzat. Nu degeaba vorbea Dumnezeu prin profetul Său despre arcul ucigător al limbii. „Au limba întinsă ca un arc şi aruncă minciuna. Şi nu prin adevăr sunt ei puternici în ţară, căci merg din răutate în răutate şi nu o cunosc, zice Domnul. Fiecare să se păzească de prietenul lui şi să nu se încreadă în nici unul din fraţii săi, căci orice frate caută să înşele şi orice prieten umblă cu bârfeli" (Ieremia 9.3-4). Astfel de săgeţi nu numai că îi lovesc pe cei care constituie obiectul denigrării, dar întinează şi mintea celor care ascultă, ridicând munţi de prejudecăţi faţă de cei defăimaţi şi făcând tot mai grea acceptarea lor.

Cum poţi avea părtăşie sinceră cu fratele de lângă tine, când ai acumulat o mulţime de informaţii rele despre el, care îţi împietresc inima? Şi de ce taci fără să-l tragi deoparte pentru a discuta deschis ceea ce ai auzit? Diavolul îşi atinge scopul dacă noi stăm pe aceleaşi bănci, înghesuiţi unii lângă alţii, dar fiind totuşi departe în sufletele noastre unii de alţii din cauza vorbirilor de rău şi a prejudecăţilor născute în noi.

Aceasta era şi una din marile temeri ale apostolului Pavel faţă de biserica din Corint: „Mă tem ca nu cumva, la venirea mea, să vă găsesc aşa cum n-aş vrea să vă găsesc, şi eu însumi să fiu găsit de voi aşa cum n-aţi vrea Mă tem să nu găsesc gâlceavă, invidie, mânii, dezbinări, vorbiri de rău, bârfeli, îngâmfări, tulburări" (2 Corinteni 12.20). Din cauza războaielor au căzut mulţi, dar din cauza limbii clevetitoare au căzut şi mai mulţi. De aceea trebuie privit cu toată seriozitatea acest păcat grozav şi trebuie adus înaintea lui Dumnezeu cu pocăinţă sinceră până să ni-l aducă El înaintea ochilor noştri: „.. Stai şi vorbeşti împotriva fratelui tău, cleveteşti pe fiul mamei tale. Iată ce ai făcut, şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine, dar te voi mustra şi îti voi pune totul sub ochi" (Ps. 50.20-21).

Pentru a avea o imagine clară asupra condiţiilor în care se comite păcatul defăimării, să vedem aspectele lui de bază. Considerăm că cineva devine defăimător în următoarele condiţii:

1. atunci când vorbeşte de rău despre păcatele presupuse ale altuia fără ca persoana în cauză să fie de faţă ca să se poată apăra. Spre exemplu, bănuieşte sau suspectează o persoană de anumite păcate, dar nu are dovezi concrete; şi, începând să răspândescă aceste simple bănuieli, pe care alţii le iau de bune şi le consideră deja împlinite, devine astfel bârfitor, despărţit de Hristos;

2. atunci când vorbeşte despre păcatele reale şi dovedite ale altuia în mod acuzator, fără a aplica metoda biblică scrisă în Evanghelia după Mata 18, adică fără a merge personal să stea de vorbă cu cel avut în vedere. De unde ştii că omul în cauză nu s-a pocăit între timp şi că îi pare rău? Poate că este primit de Dumnezeu, iar tu continui să-l ponegreşti cu lucruri pentru care Dumnezeu l-a iertat. Din nefericire, se întâmplă atât de des ca unii să scormonească în trecutul altora şi să-i condamne, să-i discrediteze în ochii oamenilor pentru păcate care poate au fost de mult aduse la cruce şi spălate prin sângele Domnului Isus... Dacă nu s-a întâmplat aşa şi persoana nu s-a pocăit de păcatele ei atunci este în competenţa Bisericii să analizeze situaţia şi să îl disciplineze pe cel căzut. Dar tu nu vei câştiga nimic dacă vei bârfi şi vei împrăştia o astfel de veste nenorocită, ci dimpotrivă, îţi vei pierde pacea şi părtăşia cu Dumnezeu;

3. atunci când este călăuzit de un duh de invidie şi minciună şi acuză anumite persoane de acţiuni şi atitudini păcătoase, pe care aceştia nici nu le-au avut vreodată. De multe ori, braţele cu care lucrează clevetirea sunt invidia şi minciuna. Aşa cum odinioară fariseii ÎI pândeau pe Domnul Isus ca să-L poată discredita în ochii poporului, tot astfel există şi astăzi oameni care abia aşteaptă să vadă ceva rău sau să audă ceva negativ despre cei pe care nu-i pot iubi. Nu are importanţă că este sau nu adevărat ci savurează orice informaţie compromiţătoare, o distorsionează, o exagerează, o trâmbiţează, pentru a-l dărâma şi afunda pe cel faţă de care au antipatie sau chiar ură;

4. atunci când, în mod copilăresc, fără invidie sau ură, răspândeşte bârfele altora. Din lipsa subiectelor de conversaţie, foarte mulţi creştini acceptă să fie consumatori şi transmiţători ai clevetirilor, dovedind o insuficienţă cântărire a cuvintelor şi neluând în seamă avertismentul biblic: „Cine răspândeşte bârfelile este un nebun" (Proverbe 10.18). Poate că n-ai nimic cu persoana acuzată, dar în momentul când ţi-ai deschis gura cu cuvinte ca acestea: „ai auzit despre cutare?", deja te-ai aliniat în rândul bârfitorilor. „Cine defaimă pe aproapele său este fără minte, dar omul cu pricepere primeşte şi tace", nicidecum nu răspândeşte. „Cine umblă cu bârfeli dă pe faţă lucruri ascunse, dar sufletul credincios ţine ce i s-a încredinţat", adică păstrează, nu divulgă. Ai această putere? Sau nu poţi ţine nimic din lucrurile negative pe care le afli?

5. atunci când, într-un mod iscoditor, interoghează perfid pe fraţi, pe surori sau pe oameni, în general, încercând să smulgă veşti denigratoare despre cineva, pentru ca apoi să poată stropi cu noroi. În limbaj popular numim aceasta: a trage de limbă pe cineva. O asemenea tehnică ţine mai degrabă de serviciile de contrainformaţii decât de slujba unui copil al lui Dumnezeu. Niciodată nu L-am întâlnit pe Domnul Isus în Scriptură procedând aşa. Dacă a avut de spus ceva fariseilor sau cărturarilor, le-a spus-o pe faţă, cu autoritate, ca Unul care era Fiul lui Dumnezeu.

Aşadar, justificările noastre nu ne-ar fi de nici un folos; păcatul rămâne păcat şi trebuie eliminat cu orice preţ. Scriptura spune că în vremurile din urmă, printre altele, „oamenii vor fi şoptitori, bârfitori ..." Dar copiii lui Dumnezeu nu trebuie să se lase asimilaţi de spiritul lumii, din dorinţa fierbinte de a se sfinţi, ca să lupte cu tenacitate împotriva fiecărui microb flămând al păcatului, găsind resurse inepuizabile de putere în Duhul Sfânt.

Păcatul defăimării se răsfrânge în două direcţii: Îl supără pe Dumnezeu şi îi afectează pe oameni. Ca atare, şi reabilitarea trebuie să se raporteze la aceleaşi coordonate: pocăinţa faţă de Dumnezeu şi cererea iertării de la cel defăimat.

Unii gândesc simplu, că, în urma acestui păcat, este destul dacă nutresc câteva regrete în rugăciunile lor, mărturisindu-şi vina, problema fiind aparent şi momentan rezolvată. A doua zi o iau de la capăt, cu alte şi alte vorbiri de rău. Treptat, aceasta devine o obişnuinţă atât de pregnantă, încât pare o imposibilitate de a scăpa de ea. Este nevoie de o confruntare mai realistă cu acest duşman teribil al sufletelor noastre. Pocăinţa faţă de Dumnezeu nu înseamnă numai un amestec confuz de emoţii şi sentimente, ci implică o reacţie raţională şi hotărâtă de a lăsa definitiv păcatul.

Apoi, în măsura în care este posibil, să avem în vedere restabilirea imediată a unor bune relaţii cu oamenii care au avut de suferit datorită atitudinii noastre. Dacă am defăimat o persoană, este absolut necesar să mergem şi să cerem iertare. Dacă defăimarea s-a dovedit a fi şi neîntemeiată, trebuie să ne cerem iertare şi de la aceia cărora le-am furnizat o asemenea informaţie. Altfel, vor rămâne cu o imagine greşită despre cel vorbit de rău.

Când Zacheu s-a pocăit faţă de Dumnezeu, a luat imediat hotărârea să repare relaţiile cu cei pe care-i năpăstuise. Dacă denigrarea a fost făcută în mod public, într-o adunare sau întrun grup mai mare de fraţi, şi s-a dovedit a fi falsă, sau exagerată, sau lipsită de probe clare, atunci defăimătorul trebuie să-şi ceară tot în mod public iertare, pentru a ridica prejudecăţile celor ce au ascultat-o. Ce complicaţii adânci are această nelegiuire!

Privită adesea atât de superficial, născută din zvârcolirile firii pământeşti şi aţâţată de „pârâşul", plăcerea de a vorbi de rău ne depărtează pe unii de alţii şi pe toţi de Dumnezeu. Există o manieră biblică de a aborda şi nu de a acoperi stările reale de păcat, dar întotdeauna aceasta se face cu milă, cu frică şi cu cutremur, mergând la cel suspectat şi nicidecum trâmbiţând situaţia lui.

Apoi să nu uităm că de multe ori auzim, înţelegem şi interpretăm greşit, având suspiciuni greşite. De aceea este înţelept să fim reţinuţi când este vorba de a discuta negativ despre cineva. Datoria noastră sfântă este să nu ne lăsăm într-un mod credul încântaţi de toate vorbele care ne trec pe la urechi, ci, mai degrabă, să le oprim şi să-i mustrăm pe cei care vin cu tot felul de clevetiri la noi.

Vei fi plin de pace, cu un cuget curat şi liniştit, atunci când fugi de focul necruţător al bârfelor! Decât o vorbă de rău, mai bine una de bine! A contracara atitudinea negativă a unora cu cuvinte pozitive privitor la o persoană este una dintre cele mai naturale maniere ale celui iubitor de bine şi de fraţi.

Se spune despre doi copii că discutau pe terenul de sport al şcolii despre unul dintre colegii lor. Unul din ei remarcat: „nu este bun la sport". „Da, dar întotdeauna joacă corect", a replicat celălalt. „Nu este nici prea deştept la şcoală", a adăugat cel cu critica. „Poate că este adevărat, dar studiază mult", a răspuns prietenul lui. „Bine, dar ai observat vreodată ce haine şifonate are?", a întrebat exasperat băiatul cu limba ascuţită. „Da, dar tu n-ai observat că întotdeauna sunt curate?", i-a răspuns celălalt cu amabilitate. Ce exemplu frumos de urmat! Decât să fim cunoscuţi ca indivizi contribuabili la creşterea spiritului critic, mai degrabă să fim cunoscuţi ca persoane care luptăm pentru încetarea lui. De fapt, oamenii care se delectează spunând lucruri rele despre alţii scot la iveală o imagine săracă despre ei înşişi şi o slăbiciune a caracterului lor. Dimpotrivă, cei care se simt bine lăudându-i pe alţii şi transmiţând veşti bune despre ei dau dovadă de o inimă iubitoare şi de un caracter ales.

Poţi să zideşti sau să demolezi printre fraţi şi surori, dar este bine să rămâi sub lumina binecuvântată a acelui îndemn preţios pe care ni l-a lăsat scris apostolul Iacov: "Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate sau judecă pe fratele său vorbeşte de rău legea sau judecă legea. Şi, dacă judeci legea, nu eşti împlinitor al legii, ci judecător" (Iacov 4.11).

Şi, ca o ieşire din impas, sunt şase lucruri care trebuie făcute pentru a scăpa de spiritul vorbirii de rău:

1. întâi caută să-i iubeşti pe toţi, aşa cum sunt, cu greşelile lor, având în vedere că şi tu greşeşti, dar poate în alt fel;

2. apoi roagă-te special pentru aceia pe care ai tendinţa să-i vorbeşti de rău sau faţă de care ai antipatie;

3. încearcă să stai de vorbă cu persoanele despre care ai auzit lucruri rele;

4. asumă-ţi responsabilitatea de a-i ridica pe toţi cei căzuţi, atât cât depinde de tine;

5. când este vorba să judeci păcatul cuiva, ocupă-te în primul rând de tine;

6. evită cercurile defăimătorilor, întrucât „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune" (1 Cor. 15.33).

„Oare din aceeaşi vână a izvorului poate să ţâşnească şi apă dulce şi apă amară?" (Iacov 3.11). Tot astfel, când inimile noastre vor fi pline de izvoarele de viaţă ale Duhului Sfânt, din ele nu va ieşi altceva decât cuvinte de îmbărbătare, de mângâiere, de sfătuire, cuvinte bune, care dau har celor ce le aud.

Să ne ajute Dumnezeu ca asemenea izvoare curate şi binecuvântate să ţâşnească mereu din noi, aducând viaţă tuturor acelora cu care stăm de vorbă şi astfel perspectivele unei eternităţi fericite împreună cu Mântuitorul vor marca tot restul existenţei noastre de pe acest pământ efemer.

"Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt!" „Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu şi spune adevărul din inimă Acela nu cleveteşte cu limba lui, nu face rău semenului său şi nu aruncă ocara asupra aproapelui său" (Psalmul 15).