Darurile duhovniceşti

„Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui." (Matei 25.15)

Darurile, slujbele, lucrările

A confunda darurile Duhului Sfînt cu darul Duhului Sfînt înseamnă a confunda ceea ce este dat cu Cel care dă.

În vechiul legămînt, Duhul Sfînt însufleţea pentru un timp pe unii oameni pentru cîte o lucrare deosebită, dar El Se putea apoi retrage (compară Judecători 13.25 cu 16.20). În economia creştină, Duhul Sfînt este dat celor credincioşi, ca să fie cu ei „pentru totdeauna" (loan 14.16); El împarte fiecăruia din mădularele lui Hristos „haruri" care îi fac în stare să-şi împlinească anumite lucrări pentru binele tuturor.

Un exemplu, deşi, fără îndoială, nedesăvîrşit, ne-ar putea ajuta să înţelegem versetele 4-6 din 1 Corinteni: Să presupunem că o persoană tocmai a obţinut o diplomă de profesor în învăţămînt. Aceasta este o calificare omenească şi ea poate să ne dea ideea calificării duhovniceşti pe care Duhul Sfînt o acordă în mod suveran mădularelor trupului lui Hristos, în vederea slujirii dată de Domnul sau pentru a putea face faţă în această slujire.

Un anumit post îi este apoi încredinţat şi slujba lui este precizată de directorul la care lucrează. Aceasta ar corespunde cu slujba la care ne cheamă Domnul, slujbă pe care El ne-o încredinţează şi noi trebuie s-o împlinim potrivit voii Sale.

Avînd astfel calificarea şi un post corespunzător, trebuie apoi ca această persoană să înveţe pe elevi, ca să fie de folos; mai mult, pentru a fi cu adevărat de folos, trebuie să predea elevilor chiar materia pentru care este calificat. Pe de o parte un inspector va veni să controleze învăţătura dată, pe de altă parte rezultatele obţinute vor da mărturie despre calificarea profesorului în exerciţiul funcţiei lui. Aceasta ar corespunde cu activităţile care ar trebui să fie, pe de o parte sub răspunderea celui credincios, dar de altă parte datorită ungerii Duhului, cu autoritatea Domnului, sub controlul lui Dumnezeu însuşi. Dacă sînt „felurite lucrări", Dumnezeu este Cel care „lucrează totul în toţi".

Sînt oare numai nouă daruri duhovniceşti?

Unii aşa spun. Însă aceasta este o abatere de la ce ne învaţă Scriptura. Să citim versetele 1-4 din 1 Corinteni 12.

- Expresia „daruri duhovniceşti" din unele traduceri în versetul 1 nu se găseşte în original (şi nici în versetul 1 şi 12 din capitolul 14). Cuvîntul grec de aici fiind neprecis în limbajul nostru, a putut fi tradus „(manifestările) duhovniceşti", „(lucurile) duhovniceşti" sau „(darurile) duhovniceşti", cu condiţia ca termenul ales de traducător să fie pus în paranteze, ca să se înţeleagă că nu se găseşte în original. Aceasta nu înseamnă că tăgăduim realitatea „darurilor duhovniceşti", însă oricine nu foloseşte un vocabular biblic este aproape inevitabil pe panta de a se depărta de adevăr, în învăţătură.

- Dacă în versetul 4 întîlnim în unele traduceri numai cuvîntul „daruri", atunci este firesc să se facă legătură cu versetul 1, să te gîndeşti la „daruri duhovniceşti". Însă în original, în versetul 4 nu este folosit cuvîntul „dar" (dorea), ci cuvîntul „charisma", care înseamnă „dar al harului" (dar primit prin har). Corintenii nu erau lipsiţi de nici unul din aceste „daruri ale harului" (1 Corinteni 1.7).

Găsim aici, în versetele 8-10, o listă de nouă daruri ale harului. Apostolul are grijă să spună de 5 ori chiar în acest capitol, printre altele în versetele 4 şi 31, celelalte trei rînduri fiind în legătură cu vindecările. Lista aceasta însă nu este limitativă; în adevăr, tot în capitolul acesta sînt adăugate alte daruri, în versetele 28-30; un dar de a învăţa pe alţii este de asemenea o calificare a Duhului, este un dar al harului (1 Timotei 4.14; 2 Timotei 1.6). Sînt de asemenea listele din Romani 12.6-8 şi din 1 Petru 4.7-11, fără a mai vorbi despre cele din Efeseni 4.11, unde un alt cuvînt grec (doma) este folosit.

Observăm apoi că cele ce se pot numi „darurile Duhului" în 1 Corinteni 12.7-11 şi „darurile lui Hristos" în Efeseni 4.7-11 sînt socotite ca „daruri ale lui Dumnezeu" în 1 Corinteni 12.28. De altfel, nu El este Cel care lucrează totul în toţi (versetul 6)?

N-ar fi de folos să dezvoltăm aceste puncte, dacă nu s-ar socoti deosebite „darurile de har" şi „darurile" numite „duhovniceşti", în timp ce Cuvîntul le uneşte într-o singură expresie: Apostolul Pavel poate spune: „Doresc mult să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har duhovnicesc, ca să fiţi întăriţi" (Romani 1.11).

Există creştini adevăraţi „necarismatici"? În afara celor 5 cazuri ale cuvîntului „charisma" pe care le-am văzut în 1 Corinteni 12, sînt altele 12 care ne arată clar că aceste „daruri de har" nu se limitează la manifestările duhovniceşti ale acestui capitol şi cu atît mai puţin la darul limbilor. „Charismele" sînt haruri date unor credincioşi pentru a fi folosite.

Romani 12.6-8: slujirea, învăţătura, îndemnul, dărnicia, conducerea unei adunări creştine, facerea milosteniei... sînt „charisme".

1 Corinteni 1.7: corintenii nu duceau lipsă de nici un fel de dar al harului (charisma), în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos.

1 Corinteni 7.7: „Fiecare are de la Dumnezeu darul lui de har, unul într-un fel, altul într-altul". Aici, faptul de a rămîne necăsătorit este arătat ca un har (charisma) dat lui Pavel.

1 Petru 4.9-11: primirea de oaspeţi, faptul de a vorbi într-o adunare ca şi cum ar vorbi cuvintele lui Dumnezeu, slujirea creştină ... sînt numite daruri ale harului felurit al lui Dumnezeu.

Romani 5.15-16; 6.23; 11.29: „lucrarea lui Hristos", „viaţa veşnică", „făgăduinţele făcute israeliţilor" sînt de asemenea numite daruri de har. (Să notăm şi celelalte cazuri: Romani 1.11; 2 Corinteni 1.11; 1 Timotei 4.14 şi 2 Timotei 1.6).

Sînt unele daruri de har (charisma) care izbesc privirile mai mult decît altele, dar toate vin de la Duhul lui Dumnezeu şi sînt deci supranaturale. Şi nu se deschide uşa contrafacerilor, atunci cînd se caută, uneori într-un mod bolnăvicios, numai darurile care izbesc privirile?

Creştinii numiţi pe nedrept „necharismatici" nu înlătură nicidecum darurile zise duhovniceşti; ei le acceptă pe toate, cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu, în măsura în care ele vin de la El şi în care cei care le arată sînt supuşi Scripturii. Dar să nu acceptăm contrafacerile! Care este criteriul sigur, fără greşeală, care să ne îndrumeze? Cuvîntul lui Dumnezeu!

Pot toti credincioşii să aibă acelaşi dar?

Aşa este învăţătura pe care unii pretind s-o scoată din versetul acesta: „Aş dori ca toţi să vorbiţi în limbi, dar mai ales să prorociţi" (1 Corin-teni 14.5). Însă este o diferenţă mare între dorinţe şi realitate. Acelaşi verb (în greceşte) este folosit, de exemplu, în:

1 Corinteni 7.7: „Eu aş vrea ca TOŢI oamenii să fie ca mine" (adică necăsătoriţi), însă apostolul adaugă: „dar FIECARE are de la Dumnezeu darul lui de har, unul într-un fel, altul într-altul".

1 Timotei 2.4: Dumnezeu „doreşte ca toţi oamenii să fie mîntuiti si să vină la cunostinta adevărului", dar noi stim că numai cei care cred vor fi mîntuiţi.

Este adevărat că noi toţi trebuie să dorim darurile duhovniceşti, dar apostolul precizează că darurile acestea nu sînt pentru a face din ele un obiect de podoabă, ci ele sînt pentru zidirea adunării. Duhul ni le va da sau nu ni le va da, potrivit înţelepciunii şi suveranităţii Lui. Să notăm că ori de cîte ori apostolul îndeamnă pe credincioşi să-şi arate cu înflăcărare dorinţa după darurile de har (1 Corinteni 12.31; 14.1,12), el subliniează utilitatea darurilor care sînt „cele mai bune", numind în mod special „prorocia", în vederea „zidirii adunării". Şi poate smerenia să îndemne pe unii creştini să caute numai darul care să izbească privirile, al limbilor, care, el singur, nu este de nici un folos pentru zidirea colectivă? Ne temem că nu! Avînd în vedere timpul în care ne aflăm, n-ar trebui oare să cerem Domnului să înmulţească darul deosebirii duhurilor?

În capitolul 12 din 1 Corinteni găsim trei principii fundamentale în legătură cu darurile de har:

- felurimea darurilor (versetele 4-6),

- împărţirea acestor daruri potrivit bunei plăceri a Duhului lui Dumnezeu (versetul 11),

- faptul că nu toate darurile sînt pentru toţi.

Acest adevăr de la urmă este arătat sub forma

- de 9 repetări în versetele 8-10: „unuia... altuia... şi altuia."

- unei asemănări cu mădularele trupului omenesc: mădularele sînt diferite, funcţiile sînt diferite, şi aşa trebuie, ca să fie într-adevăr un trup; „dar toate acestea le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum îi place" (versetele 11-27).

- unor 7 întrebări, care au toate un răspuns negativ: „Oare toţi sînt apostoli? Toţi sînt proroci?... Toţi vorbesc în limbi?" (versetele 28-30).

Terminînd aceată cercetare scurtă a darurilor Duhului, am dori să punem o întrebare: Sîntem noi mădulare ale trupului lui Hristos, care împlinesc funcţiile care ne-au fost rînduite, avînd calificările primite de la Duhul Sfînt? Fiecare să dea un răspuns.

Scriptura zice:

„Ca nişte buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul de har pe care l-a primit" (1 Petru 4.10). Şi: „Căci, după cum într-un singur trup avem mai multe mădulare şi mădularele n-au toate aceeşi lucrare, tot aşa şi noi, fiind mulţi, sîntem un singur trup în Hristos şi fiecare în parte mădulare unii altora. Avînd felurite daruri, după harul care ne-a fost dat"... să ne îndeplinim lucrările (Romani 12.48).