Daniel 9

Capitolul 9, in urma marturisirii si mijlocirii lui Daniel, ne ofera o viziune cu privire la popor si la cetatea sfanta. Aceasta este, dupa cum am vazut deja, privita in relatie cu asuprirea de catre puterea occidentala si ne sunt date detalii despre acea asuprire. Profetul intelesese, nu printr-o revelatie primita in mod direct, ci cercetand profetia lui Ieremia si folosind mijloacele puse in mod obisnuit la dispozitia omului spiritual, ca se apropia sfarsitul captivitatii, a carei durata fusese anuntata de profetul Ieremia. Efectul asupra duhului lui Daniel, ca un adevarat semn al unui profet al lui Dumnezeu, a fost o mijlocire fierbinte pentru sanctuarul pustiit si pentru cetatea iubita a lui Yahve. El marturiseste cu revarsarea inimii inaintea lui Dumnezeu, recunoscand pacatul poporului si al imparatilor, impietrirea inimilor lor si justitia lui Dumnezeu care a adus raul asupra lor. El face apelmla compasiunea lui Dumnezeu pentru iubirea Domnului. Profetia este raspunsul lui Dumnezeu la aceasta rugaciune. Sunt hotarate saptezeci de saptamani pentru poporul lui Dumnezeu si cetatea ce sfanta. Yahve nu ii recunoaste ca fiind propriu-zis ai sai, dar primeste mijlocirea profetului, cum o primise mai inainte pe cea a lui Moise, si i s-a adresat lui Daniel cu cuvintele poporul tau si cetatea ta. Daniel era pe pozitia de mijlocitor.

El cunostea gandurile lui Dumnezeu si cuvintele Lui, astfel ca putea mijloci (comparati sub acest aspect foarte interesant cu Gen. 20.7, Ier. 27.18 si Ioan 15.7). La sfarsitul celor saptezeci de saptamani luate dintre secole va fi perioada stabilita de Dumnezeu pentru a pune capat nelegiuirii, a pecetlui pacatul (adica a-l termina si elimina), pentru a ierta nelegiuirea si a aduce dreptatea eterna, pentru a pecetlui (orice) viziune si profetie si a-L unge pe Sfantul sfintilor, si aceasta, fiti atenti, in relatie cu poporul Israel si cu cetatea. Va fi restabilirea completa a poporului si a cetatii in har.

Aceasta perioada de saptezeci de saptamani este impartita in trei parti: sapte, saizecisidoua si una. In timpul primei parti, a primelor sapte saptamani, cetatea este pustie si zidurile sunt ridicate in timpuri de necaz sau timpuri grele. Dupa saizecisidoua de saptamani, adica, in total, dupa saizecisinoua, Mesia urma sa fie nimicit si sa nu aiba nimic (acesta este adevaratul sens al cuvintelor). Cel caruia ii apartin imparatia si gloria, in loc sa fie primit de ei, avea sa fie nimicit si sa nu mai aiba nimic. Dar, in urma acestui eveniment, cetatea si sanctuarul, care vor fi fost reconstruite, urmau sa fie distruse si sfarsitul va fi ca un torent devastator, si, pana la sfarsitul razboiului, va fi o hotarare de nimicire. Iata istoria completa a nimicirilor in general. 1° S-au implinit saizecisinoua de saptamani, dupa care, Mesia este distrus, si aceasta fara sa ne fie indicat exact momentul. Aceasta intrerupe cursul celor saptezeci de saptamani. Distrugerea lui Mesia nu era momentul pentru restaurarea poporului si a cetatii. Rezultatul este clar anuntat, si anume o perioada de pustiiri pana la sfarsit. Aceasta este o stare a carei durata nu este indicata. In capitolul 11 vedem acelasi mod de a trata o perioada de timp. Poporul unei capetenii care urma sa vina avea sa distruga cetatea.

Apoi, Duhul lui Dumnezeu reia cea de-a saptezecea saptamana, ale carei detalii nu au fost prezentate inca. Capetenia care va veni face o alianta cu masa de iudeu (expresia “cei multi” indica masa poporului) – acesta este primul aspect caracteristic al saptamanii. Iudeii se aliaza cu capetenia de atunci a poporului, care altadata le distrusese cetatea si sanctuarul. Vor fi aliati cu capetenia poporului roman. Aceasta se raporteaza la intreaga saptamana, dar la jumatatea saptamanii lucrurile se schimba si capetenia face ca jertfa si darul de mancare sa inceteze, si, din cauza protectiei idolilor, va fi un nimicitor pana ce se va implini nimicirea hotarata, dupa care judecata va veni asupra celei pustiite.

Aici suntem anuntati ca saptezeci de saptamani sunt puse deoparte pentru istoria cetatii si a poporului lui Daniel. In timpul acestor saptezeci de saptamani Dumnezeu este in relatie cu Israel nu in mod direct, ci in relatie cu credinta unei ramasite credincioase, printr-un Daniel, printr-o mijlocire, care, tinand de existenta unei ramasite credincioase, constituie o legatura intre Dumnezeu si popor, mijlocire fara existenta careia poporul ar fi complet lepadat. Acesta este principiul care a stat la baza relatiilor lui Dumnezeu cu poporul prin Moise. Aceasta pozitie este remarcabila, privita ca venind dupa asezarea natiunilor ca autoritate. Iudeii urmau sa fie la Ierusalim, dar natiunile aveau sa desi imperiul Bbilonului a fost rasturnat. In aceasta pozitie, credinta profetica asteapta restabilirea completa a cetatii, sediul guvernarii lui Dumnezeu si a poporului sau. La aceasta raspunde Dumnezeu. Ni se da o istorie scurta, dar completa, a perioadei pana la implinirea si incheierea judecatii asupra iudeilor si este introdus un element de foarte mare importanta: Mesia urma sa fie nimicit. El nu avea sa primeasca nimic din ceea ce este al Lui de drept. Consecinta urma sa fie distrugerea sanctuarului, pustiiri si razboi.

Capul unui alt imperiu, care nu exista atunci, urma sa distruga cetatea si sanctuarul. Atunci incepe un timp de intrerupere completa a relatiilor dintre Dumnezeu si popor, chiar si in ceea ce priveste ramasita credincioasa. Credinta lui Daniel urma sa fie respinsa de popor prin respingerea lui Hristos profetul si prin renegarea lui Hristos exprimata in cuvintele: “Nu avem alt imparat decat pe Cezarul”, iar poporul si cetatea au fost date spre pustiire.

Mai ramane sa se implineasca inca o saptamana in relatie cu acest neam necredincios si pervers inainte ca nelegiuirea lui sa fie iertata si sa fie introdusa dreptatea eterna, viziunea si profetia incheindu-se cu implinirea lor. Aceasta saptamana va fi marcata de legamantul pe care conducatorul il va face cu poporul iudeu (de la legamant fiind exceptata ramasita credincioasa), apoi de oprirea fortata a inchinarii lor in urma interventiei conducatorului, dupa care, iudeii, care s-au asezat sub protectia idolilor (acest duh rau care mult timp a fost alungat de popor si revine impreuna cu alte sapte duhuri mai rele decat el), vine pustiitorul si se abate ultima judecata asupra poporului, judecata groaznica, dar a carei amploare este bine stabilita de Dumnezeu si care va inceta atunci cand va fi implinita masura deplina. Astfel, noi avem un raspuns exact la intrebarea profetului, raspuns care dezvolta foarte exact urmarea relatiilor poporului lui Daniel cu puterea natiunilor; pozitia poporului este clar aratata, in timp ce relatia lui cu Dumnezeu mai exista doar prin mijlocirea profetului.

Profetia anunta, in acelasi timp, pustiirea generala a poporului (avand totusi un moment de calm aparent prin favoarea fiarei) in intervalul dintre a saizecisinoua si a saptezecea saptamana, pustiire dincauza respingerii lui Mesia, care a avut loc chiar in momentul cand promisiunea cuprinsa in profetie s-ar fi putut implini. Respingerea lui Mesia (care a venit in numele Tatalui sau) a avut ca efect faptul ca iudeii au ajuns sa fie risipiti mult timp, pentru ca apoi, la strangerea lor laolalta, sa cada prada nelegiuirii capeteniei natiunilor, atunci fiind timpul cand ei cad de fapt in mainile celui care vine in numele lui insusi, stare trista care se va dezvolta in ultima saptamana, dar Dumnezeu este Cel care stabileste limitele dincolo de care rautatea vrajmasului nu va putea trece.