Daniel 7

Marele scop al capitolului 7 este acela de ane prezenta istoria celei de-a patra fiare sau a ultimei forme a imparatiei natiunilor care a inceput la Babilon, a marii puteri din occident in care trebuie sa se dezvolte tot ceea ce va deveni fata de Dumnezeu si de cei credinciosi omul posedand puterea. Si toate acestea sunt date in interpretare in relatie cu sfintii. Dar, pentru a introduce aceasta fiara occidentala, ne este prezentat pe scurt ceea ce a precedat-o. Patru fiare au iesit din mare, adica din mijlocul multimii popoarelor. Aceste puteri nu sunt privite aici ca fiind puse de Dumnezeu, ci din punct de vedere pur istoric. Am vazut imparatia pusa asezata de Dumnezeu in persoana lui Nebucadnetar, dar aici, desi orice putere care exista a fost asezata de Dumnezeu, puterile nu sunt privite sub aspectul originii lor, ci este prezentata istoria lor. Profetul le vede intai pe toate iesind pe rand din masa agitata a popoarelor. Aceasta parte prezinta trasaturile lor caracteristice si nu da date. Versetul al patrulea ne pezinta Babilonul intai puternic apoi coborat si supus, trup de leu avand aripi de vultur. Ceea ce era cel mai energic si nobil, omeneste vorbind, avand putere, ceea ce plana deasupra natiunilor in zborul cel mai rapid si mai inalt, caracterizeaza aceasta prima manifestare spectaculoasa a spiritului omenesc, careia vointa divina i-a incredintat dominatia mondiala. Babilonul a pierdut aceasta pozitie. Cea de-a doua fiara manca multa carne, dar nu avea nici energia si nici zborul rapid al celei dintai, si a cucerit alte imperii in loc sa-si creeze propria imparatie. Avand la inceput o putere dubla, ea s-a ridicat mai mult pe o parte decat pe cealalta. Ea era feroce, dar greoaie in comparatie cu prima fiara: acesta era imperiul Medo-Persan. Capitolul spune putine despre cea de-a treia fiara. Ea este caracterizata de usurinta si rapiditate, apoi i s-a dat putere: acesta a fost imperiul lui Alexandru. Pentru cea de-a patra fiara avem o viziune deosebita.

Este bine sa remarcam, in treacat, faptul ca acest capitol se imparte in patru parti deosebite: cele trei viziuni si interpretarea pe care a primit-o profetul pentru ceea ce a vazut. Prima viziune cuprinde cele patru fiare prezentate impreuna si o prezentare scurta a caracteristicilor primelor trei fiare, cea de-a doua viziune prezinta a patra fiara mult mai in detaliu, iar cea de-a treia sosirea celui care semana cu un fiu al omului inaintea celui batran de zile. Aceste parti incep respectiv la versetele 1, 7 si 13, dupa care, de la versetul 15 pana la sfarsitul capitolului urmeaza interpretarea.

Caracteristicile celei de-a patra fiare ne sunt prezentate clar. Ea este extrem de puternica, devoreaza si farama totul si calca in picioare tot ce mai ramane. Ea nu are acelasi caracter ca monarhiile precedente. Ea are zece coarne, adica forta ei se imparte in zece puteri distincte. Forta si rapiditatea ei nu cruta nimic si nu respecta nimic; ea pune stapanire pe tot si calca in picioare fara probleme de constiinta: iata ce caracterizeaza sub aspect moral cea de-a patra fiara. Iar ca forma ea se deosebeste prin aceea ca este impartita in zece regate. De asemenea, ea nu mai are acea simplitate de fond a celorlalte imparatii. Dar aceasta nu este tot, ci mai este inca un element deosebit care a atras atentia profetului: privind coarnele el a vazut cum a iesit inca un corm mic si dinaintea lui au cazut trei dintre coarnele care existau anterior. Acel corn avea perspicacitatea si inteligenta omului si manifesta pretentii enorme: iata caracterul lui. O putere se ridica din mijlocul celor zece si rastoarna trei dintre ele. Acea putere este clarvazatoare si are o inteligenta patrunzatoare si nu numai ca are forta, ci are si ganduri si planuri pe langa cele legate de ambitia de a guverna, planuri ce tin de morala si de cunostinte si ridica pretentii pline de mandrie si de indrazneala. Acea fiara are o trasatura de inteligenta morala si sistematica (inspre rau) si nu numai puterea de cuceritor. Acel corn avea ochi de om.

Apoi au fost puse tronuri si cel batran de zile s-a asezat. Este o sedinta de judecata la tronul de judecata al lui Yahve. Nu se spune unde, dar vedem efectul asupra pamantului. Cuvintele rostite de cornul cel mic sunt cauza pentru executarea judecatii asupra fiarei, care a fost distrusa si al carei trup a fost ars in foc. In ceea ce priveste celelalte fiare, vedem ca stapanirea le-a fost luata, dar ele au continuat sa traiasca. Insa cea de-a patra fiara isi pierde viata odata cu imparatia. Scena judecatii face parte din viziunea cu cea de-a patra fiara si se leaga in special de aceasta.

Apoi, de la versetul 13 avem o noua viziune: cineva care semana cu un fiu al omului a fost adus inaintea Celui batran de zile si a primit imparatia si dominatia universala. Este dominatia pe care Yahve i-a incredintat-o omului in persoana lui Hristos, aceasta inlocuind imparatia fiarei. Fiti atenti ca aici nu este vorba despre executarea judecatii, ci de primirea imparatiei pe pamant, pentru ca aici este vorba de guvernarea pamantului.

Interpretare este alcatuita din doua parti: o parte generala (v. 17-18) si una detaliata cu privire la cea de-a patra fiara (v. 19-28). Partea generala declara ca acele patru fiare reprezinta patru imparati sau imperii care se ridica de pe pamant, dar sfintii din locurile preainalte vor lua imparatia pentru totdeauna. Iata cele doua lucruri principale ce reies din aceasta istorie: imparatia pamanteasca si cea a sfintilor si cea a sfintilor din locurile preainalte, prima dintre acestea fiind compusa din patru monarhii. Apoi urmeaza detaliile despre cea de-a patra. In interpretare putem remarca un element care face ca lucrurile sa fie extrem de interesante, element care nu era in viziune, si anume lucrurile privitoare la sfinti, lucruri pe care, atunci cand i-a prezentat profetului sensul viziunii, Dumnezeu nu se putea sa le omita. Versetul 18 ni-i prezinta pe sfinti in contrast cu imparatiile pamantului. In viziune imperiile sunt prezentate sub aspectul public sau exterior, iar, in interpretare, Duhul lui Dumnezeu ne arata ceea ce facea comportamentul sa prezinte interes chiar si pentru inima lui Dumnezeu, care a dorit sa dea marturie despre inaintea profetului interesul Lui. Sfintii sunt prezentati imediat, dar in suferinta (v. 21). Iata ceea ce caracterizeaza mai inainte de toate acel corn mic in ceea ce priveste caile lui.

Dar se cere sa remarcam mai multe lucruri cu privire la versetele 21 si 22. Cornul cel mic nu numai ca face razboi impotriva sfintilor ci ii si invinge pana la o vreme, adica pana la venirea Celui Batran de zile. Vedem aici cateva lucruri mult mai precise decat ideea generala despre judecata care trebuie sa-l loveasca pe cel mai indraznet dintre oameni. Ne ocupam nu cu istoria publica si principiile generale ci cu explicatiile furnizate sfintilor prin profet. Venirea Celui Batran de zile pune capat puterii cornului cel mic asupra sfintilor. Din aceasta mare schimbare prin interventia lui Dumnezeu rezulta si alte evenimente: 1° judecata le este incredintata sfintilor din locurile preainalte, si 2° sfintii iau imparatia. De remarcat aici desemnarea speciala a locurilor inalte. Cornul cel mic persecuta sfintii pe pamant si are succes pana la venirea Celui Batran de zile, dar sfintilor din locurile preainalte le este incredintata judecata. “Nu stiti ca sfintii cor judeca lumea?” spunea apostolul (1 Cor. 6.2).

Cititorul nu trebuie sa mearga dincolo de ceea ce este scris si aici nun este vorba despre Biserica, idee care nu se gaseste in aceste pasaje, ci este vorba despre sfintii care sunt asociati cu numele Dumnezeului suveran in cer in acel timp cand pamantul este in mainile celor care nu-L recunosc si guvernarea Lui nu se exercita, adica nu este caracterizata de aceea ca protejeaza de suferintele cauzate de cei rai. Aceasta se aplica, in principiu, in toate timpurile de la cadere pana la venirea Celui Batran de zile. Dar este o perioada caracterizata in mod deosebit prin acest duh de razvratire al puterii cornului cel mic. Si aici mai este mentionata inca o categorie de persoane: poporul sfintilor din locurile preainalte, carora li se da imparatia, dar, in cazul acestora, Duhul nu spune despre judecata.

In versetul 22, cand este vorba despre imparatie, nu se spune despre sfintii din locurile preainalte, ci numai ca “sfintii au luat in stapanire imparatia”, astfel incat vedem cum puterea cornului cel mic, care s-a ridicat impotriva sfintilor si i-a invins, isi afla sfarsitul prin venirea Celui Batran de zile, pamantul fiind scena pentru acest eveniment. Aceasta venire este insotita de alte doua lucruri care schimba aspectul lumii, unul fiind ca judecata le este incredintata sfintilor ceresti, iar celalalt, mai general, ca sfintii de pe pamant vor participa la aceasta guvernare, fara a exclude partea celor din locurile preainalte.

In versetul 23 incep detaliile istorice cu privire la cornul cel mic. Este scos in evidenta caracterul general al celei de-a patra fiare: ea devoreaza subjuga si farama totul. Nu numai ca este un imperiu consolidat si avand o anumita intindere, ci imparatia isi extinde ravagiile, ca de drept, asupra intregului pamant, dupa care, din acest imperiu ies zece regate care impart puterea lui. Acesta este caracterul exterior si general, dar a aparut o alta putere cand cele zece existau, si ea a avut un caracter diferit si a subjugat alte trei. Acest corn vorbeste impotriva Celui Preainalt si se ridica impotriva Lui, si, in rautatea lui, ii distruge pe sfintii ale caror inimi sunt legate de Dumnezeul cerurilor si care recunosc numele si autoritatea Lui pe pamant. El vrea sa desfiinteze sarbatorile religioase si legea si i se dau trei ani si jumatate sa domine. Prin acest ultim recunoastem in mod clar pe asupritorul iudeilor, tot sistemul lor fiindu-i dat in maini. Aceste trei caracteristici sunt destul de clare: el se ridica impotriva Celui Preainalt, ii persecuta pe cei care Il recunosc pe Dumnezeul cerurilor si ale caror inimi se inalta spre el (comparati cu Ps. 11.4) si sterge de pe pamant orice urma publica a religiei.

Putem remarca faptul ca aici nu este delco vorba despre Biserica, ci sunt folosite doar expresii foarte generale, care se aplica in principiu la orice sfant de pe pamant. Este bine de remarcat ca nu sfintii, asa cum s-ar presupune, sunt dati in mainile cornului cel mic, ci formele religiei iudaice. Dumnezeu poate permite si chiar poate dori, spre binele sfintilor, ca ei sa sufere persecutie, dar el nu ii da pe sfinti in mainile vrajmasilor lor: nu ar putea face aceasta, nici nu i-ar putea parasi pe ai sai. Intr-un cuvant, oricare ar fi principiile generale care se pot aplica de-a lungul secolelor, aceasta profetie, ca revelatie propriu-zisa si exacta, se raporteaza, ca si intreaga carte, la pamant - iar Biserica nu de pe pamant – si la iudei, fata de care Dumnezeu exercita judecata pe pamant.

Gasim in mod clar aceste trei trasaturi: inaltarea cornului cel mic impotriva Celui Preainalt, cuvintele lui aratand mandria care I se impotriveste Lui; toti sfintii care, prin duhul, se ridica deasupra pamantului, Il recunosc pe Dumnezeul Cel Preainalt din ceruri, asteapta eliberarea prin mana Lui si se adapostesc din toata inima alaturi de El atunci cand pamantul este lasat in mainile celor rai; toti cei care dau astfel prin fapte o marturie impotriva omului care-si aroga toate drepturile pe pamant si nu vrea sa stie despre cer, sunt persecutati ; in fine, cel rau desfiinteaza sarbatorile obisnuite ale iudeilor si randuielile stabilite pentru ei, si, in tirania lui, care nu admite nimic sa-i stea in cale, sterge orice urma am acelor randuieli, care, desi sunt fara nici un efect atunci cand sunt tinute in necredinta, dau totusi marturie despre un Dumnezeu al intregului pamant. Dar vine judecata si se aseaza pentru a lua cunostinta de tot orgoliul, iar stapanirea cornului cel mic ia sfarsit si este distrusa. Putem remarca aici faptul ca acel corn mic avea mania puterii supreme si ca este nimicita stapanirea lui.

Apoi imparatia si stapanirea cerurilor sunt incredintate poporului din locurile preainalte. Mi se pare ca semnificatia acestor expresii, a caror forma este speciala, este totusi destul de evidenta. Dumnezeul suveran domneste, dar El domneste in raport cu sistemul pe care il face cunoscut, ca “cerurile domnesc”, dupa cum se spune despre aceasta in cazul lui Nebucadnetar. Omul pamantesc a dorit sa domneasca si sa sfideze cerul sustragand pamantul de sub guvernarea Celui care locuieste sus, sa stapaneasca pamantul independent de El. Iar judecata demonstreaza nebunia omului. Suveranul domneste pentru totdeauna; sfintii care L-au recunoscut sunt cei care judeca si au gloria, si poporul de pe pamant care se bazeaza pe El este poporul suprem si dominator: sunt evreii, dar, in definitiv, Dumnezeu este Cel care domneste.

Doua cuvinte sunt traduse prin “Cel Preainalt” si locurile “preainalte”. Sunt inclinat sa cred ca acest cuvant corespunde expresiei “locurile ceresti”, unde semnificatia este mult mai larga, din vreme ce aici este vorba numai de guvernare, iar acolo este vorba despre ceea ce tine de sfera cereasca si de ceea ce se afla acolo. Aceasta deosebire ne ajuta sa intelegem diferenta dintre Biserica sau crestini si sfintii din locurile preainalte din capitolul 7 din Daniel. In cazul crestinilor este vorba despre persoane care se bucura, cel putin in duh, den binecuvantarile locurilor ceresti, care sunt asezati acolo in Hristos si sunt in lupta impotriva rautatilor pe care le intalnesc acolo. Aici, dimpotriva, este vorba despre guvernare care apartine de drept Celui care domneste in ceruri, in prezenta unei puteri care Il neaga si se ridica impotriva Lui, urmarind sa nu recunoasca pe pamant nimic inafara de propria ei autoritate. Sensul profetiei este clar si usor de inteles: a recunoaste drepturile guvernarii din ceruri si a fi asezat in locurile ceresti pentru a te bucura de binecuvantarile proprii acelor locuri sunt doua lucruri deosebite. Fiecare lucru isi are locul lui in gandurile lui Dumnezeu, unde este ordine perfecta. In rezumat, in afara sistemului celor patru fiare, vedem ca puterea occidentului este impartita in zece si cornul cel mic, care a doborat alte trei coarne, care ajunge in final sa aiba dominatia si se ridica impotriva Dumnezeului cerurilor, ii persecuta pe sfinti si ii invinge, distrugandu-i prin persecutie pe aceia care se identifica cu Dumnezeul cerurilor, desfiinteaza toate randuielile iudaice, si, in final, este distrus si el. Aceasta desfiintare a sistemului iudaic dureaza trei ani si jumatate sau 1260 de zile, perioada care se aplica numai pentru acest ultim aspect. In rest, toate celelalte sunt caracteristici care nu au nimic cronologic.

Guvernarea pe pamant, care odinioara ii fusese incredintata lui Nebucadnetar, nu mai este restabilita cum era inainte, printr-un tron pamantesc asezat la Ierusalim. Intre timp, in prezenta puterii razvratite impotriva Celui Preainalt, sfintii au un caracter ce rezulta din faptul ca ei privesc catre cer si catre Cel care domneste acolo – Dumnezeu, care, in ceea ce priveste guvernarea Lui pe pamant, ia numele de Dumnezeul cerurilor (Daniel 2.37), pozitie de inteles avand in vedere faptul ca El a parasit Ierusalimul.

Sfintii locurilor preainalte vor lua imparatia, dar, dupa judecata asupra cornului razvratit, poporul pamantesc reintra in stapanirea a ceea ce este sub ceruri, dar aceasta are loc in dependenta de cei care sunt asezati in ceruri.

Avem deja trei elemente clare si importante ale cailor lui Dumnezeu: tronul pamantesc de la Ierusalim a fost lasat in parasire. Tronul natiunilor stabilit prin autoritatea Dumnezeului cerurilor; razvratirea acestei ultime puteri, adica a natiunilor, impotriva Celui care i-a incredintat autoritatea. Sfintii se deosebesc prin aceea ca ei Il recunosc pe Acela pe care puterea pamanteasca il reneaga: ei tin de cer, unde este in prezent tronul lui Dumnezeu, pentru ca el nu-si mai are tronul la Ierusalim. Urmeaza apoi judecata executata impotriva puterii razvratite. Aceasta judecata le este data sfintilor locurilor preainalte, iar poporul pamantesc este restabilit in imparatie sub dominatia cerurilor si in relatie cu cerurile. Este stapanirea lui Dumnezeu care nu va trece. In relatie cu aceasta este caracterul Celui care, prin excelenta, primeste imparatia. Nu este Mesia recunoscut ca imparat in Sion, ci cineva cu infatisare de Fiu al omului, titlu cu o semnificatie mult mai inalta si mai cuprinzatoare. Aceasta este schimbarea care are loc la trecerea de la Psalmul 2 la Psalmul 8.Mesia nu numai ca ia acel caracter de Fiu al omului, ci, cand se implinesc lucrurile, vedem ca insusi Cel Batran de zile vine si pune capat puterii care-i chinuia pe sfinti si ca Hristos (dupa cum o arata din plin Psalmii si evangheliile) este Yahve.

Acesta este in mare tabloul guvernarii omului, care la sfarsit se arata complet dezvoltat in toate caracteristicile lui, si al desfiintarii ei prin judecata lui Dumnezeu, care ii aseaza pe cei credinciosi in pozitii de autoritate, iar deasupra tuturor este insusi Fiul omului si poporul Lui de pe pamant. Sfintii locurilor preainalte vor fi deci cei care, atunci cand Adunarea - care nu este mentionata aici – va fi fost ridicata de pe pamant, vor privi spre cer recunoscand ca puterea se afla acolo, si care, daca sunt ucisi de o putere razvratita, isi au locul lor sus. Pe acestia ii regasim in apocalipsa, mai ales in capitolul 20, si acolo sunt doua categorii: poporul sfintilor si ramasita crutata de pe pamant.