Daniel 4:28-37

Răbdarea lui Dumnezeu i-a acordat împăratului douăsprezece luni pentru a o rupe cu păcatele sale (v. 27, 29). Vai, rădăcina lor tainică, mândria, nu a făcut decât ca acestea să crească peste măsură (cap. 5.20)! Vine ziua când Nebucadneţar însuşi dă semnalul dezastrului său: el pronunţă fraza nebunească prin care tinde să se facă egal cu Dumnezeu (v. 30). Nici n-a sfârşit de vorbit, că sentinţa divină şi cade din cer ca un fulger, iar ceea ce este anunţat îşi găseşte împlinirea „în acelaşi ceas“ (v. 33). Cea mai impunătoare persoană de pe pământ îşi pierde raţiunea şi este coborâtă la rangul unui dobitoc stupid. De fapt, supunerea faţă de voia lui Dumnezeu este singurul lucru care-l înalţă pe om.De îndată ce împăratul învaţă să-şi ridice ochii spre ceruri, este restabilit. El, cel care de la înălţimea palatului său trâmbiţase puterea forţei sale şi gloria măreţiei sale, de acum înainte proclamă în faţa întregului pământ: „Eu … laud şi înalţ şi preamăresc pe Împăratul cerurilor…“. Ce schimbare în inima acestui om, ieri un necredincios, astăzi un adorator! El recunoaşte temeiul lecţiei pe care a învăţat-o. Cel Preaînalt, care-l „înalţă pe cel mai de jos dintre oameni“ (v. 17b), îi „poate smeri pe cei care umblă cu mândrie“ (v. 37; Luca 18.14). La această relatare, versetul 10 din Psalmul 2 poate veni ca o concluzie: „Şi acum, împăraţilor, fiţi înţelepţi…“.