Daniel 3

In capitolul al treilea ni se prezinta prima caracteristica a omului investit cu puterea imperiala, dar a carui inima s-a departat de Dumnezeu, si aceasta cu atat mai mult cu cat el are puterea: el vrea sa aiba un Dumnezeu al lui, un Dumnezeu care depinde de vointa omului, si, in acest caz, de vointa detinatorului puterii imperiale. Aceasta este intelepciunea omeneasca. Nevoile religioase sunt alimentate in relatie cu puterea suprema si influentele religioase se exercita legand impreuna pe membrii imperiului in jurul sefului prin legaturi din cele mai puternice fara sa fie nevoie ca autoritatea sa se impuna, pentru ca nevoia religioasa a omului se leaga de vointa lui, iar vointa lui, fara ca el sa-si dea seama, este legata de centrul puterii. Altfel, religia, cea mai puternica motivatie a inimii, devine ceva care contribuie la dezbinarea imperiului. Dar vointa omului nu poate crea un dumnezeu adevarat. Ca urmare, Nebucadnetar l-a parasit pe Dumnezeul cel adevarat, desi el insusi recunoscuse ca nu exista vreun dumnezeu care sa se poata compara cu cel al iudeilor, si si-a facut un dumnezeu al lui. Guvernarea natiunilor Il respinge pe Dumnezeul care le-a dat puterea, iar Dumnezeul cel adevarat este recunoscut doar de o ramasita credincioasa si in suferinta. Imparatia este idolatra: aceasta este prima trasatura importanta ce caracterizeaza dominatia Babilonului.

Dar fidelitatea care contrariaza acest sistem intelept, care leaga ca mai puternica motivatie a tuturor popoarelor de vointa conducatorului, facandu-i pe toti cei din jurul imparatului sa se inchine la ceea ce el le-a pus inainte, este ceva insuportabil pentru o asemenea vointa. O asemenea fidelitate afecteaza motivatia principala pentru orice miscare. Idolul nu este catusi de putin Dumnezeu, iar omul, indiferent cat de puternic ar fi el, nu poate crea pe Dumnezeu. Omul care are credinta i se supune imparatului pentru ca Dumnezeu este acela care l-a pus imparat, dupa cum am vazut in capitolele precedente, dar nu i se supune dumnezeului fals pe care imparatul il ridica renegandu-L pe Acela care i-a dat autoritatea, pe care cel credincios Il recunoaste. Dar imparatul avea putere si tinea sa-si impuna vointa.

Asa ca Sadrac, Mesac si Abed-Nego au fost aruncati in cuptorul incins. Dar tocmai in suferintele poporului sau Dumnezeu apare ca Dumnezeul cel adevarat. El a ingaduit ca fidelitatea lor sa fie pusa la incercare acolo unde era prezent raul pentru ca ei sa fie impreuna cu El bucurandu-se de fericire, caracterul si puterea Lui trebuie sa se manifeste deplin pe acest pamant, sau, intr-un mod si mai minunat, in cer.

Putem remarca faptul ca credinta si ascultarea sunt la fel de absolute ca vointa imparatului: nimic nu este mai frumos si mai calm decat raspunsul celor trei credinciosi. Dumnezeu putea sa-i scape si i-a scapat, dar, indiferent ce-ar fi fost sa fie, ei nu aveau sa-L paraseasca pe Dumnezeu. Cine era Dumnezeul care sa-i scape din mana imparatului? Dumnezeu i-a ingaduit imparatului sa faca tot ce putea, iar furia lui oarba nu a avut alt efect decat acela de a distruge chiar instrumentele razbunarii lui prin aceea ca a pregatit un foc foarte puternic pentru acei evrei credinciosi. Ei au fost aruncati in foc, astfel ca vointa lui aparent s-a implinit, dar aceasta a facut sa straluceasca si mai mult fidelitatea lui Dumnezeu, care a intervenit in mijlocul focului pentru a da marturie despre interesul pe care-l poarta El pentru fidelitatea slujitorilor Lui. Pentru ei focul a avut doar efectul de a le arde legaturile si ei au ajuns in prezenta Celui care are chipul Fiului lui Dumnezeu chiar si in ochii monarhului care Ii nega atotputernicia. Consecinta a fost, pe de-o parte, interdictia ca in intreaga lume cineva sa spuna ceva impotriva Dumnezeului iudeilor, iar, pe de alta parte, a rezultat glorie pentru ramasita acelui popor captiv si slab. Trebuie remarcat ca aici ramasita este caracterizata prin fidelitate si ascultare.

Aceasta fidelitate se manifesta prin aceea ca nu doreste decat pe Dumnezeul ei si nu face nici un fel de concesii, pentru ca a ceda ar insemna a-L renega pe el, pentru ca, pentru a-L recunoaste pe Dumnezeul cel adevarat trebuie sa-L recunoasca numai pe El. Adevarul este doar revelatia Lui deplina si credinta il poate recunoaste numai pe El, pentru ca a-L pune la acelasi nivel cu minciuna ar insemna sa spuna ca nu este adevarul.

Cu privire la ramasita credincioasa am putut semnala urmatoarele trei principii:

1. Nu se intineaza luand parte la ceea ce ofera lumea, luand din mancarurile imparatului.

2. Are intelegerea gandurilor lui Dumnezeu.

3. Este fidela si refuza in mod categoric sa recunoasca vreun alt dumnezeu inafara de al ei, care este cel adevarat.

Primul aspect este comun tuturor, cel de-al doilea este duhul profetic, pentru care Daniel este vasul ales aici, iar cel de-al treilea este partea fiecarui credincios chiar si atunci cand nu are duhul profetic. Cu cat credinciosul este mai aproape de puterea lumii, cu atat este mai in pericol sa aiba de suferit pentru fidelitatea lui. De remarcat faptul ca aici toate se leaga de pozitia si privilegiile iudeilor. Remarcati, de asemenea ca Dumnezeu este recunoscut, prin vointa si puterea natiunilor, in doua feluri si prin mijloace diferite, ambele fiind privilegii ale ramasitei credincioase. Primul din aceste privilegii consta in intelegerea Yahve prin revelatia gandurilor si a planurilor Lui, ceea ce l-a facut pe cel dintre natiuni sa-L recunoasca pe Dumnezeul lui Daniel ca fiind Dumnezeul dumnezeilor si Domnul imparatilor: aceasta este pozitia Lui in raport cu tot ce este inaltat pe pamant. El este suprem in ceruri si pe pamant. Cel de-al doilea din aceste privilegii este acela ca Dumnezeu se intereseaza de sarmana ramasita a poporului sau, avand puterea de a o salva din necazul in care puterea razvratita si idolatra (si, in consecinta, si apostata) o arunca.

Rezultatul este ca Dumnezeu este recunoscut, iar credinciosii Lui sunt salvati si sunt inaltati. Primul aspect este mai general si se extinde la natiuni, care sunt recunoscute de Dumnezeu, iar cel de-al doilea are ca efect salvarea acestei ramasite a iudaice.

Instaurarea unitatii idolatre, de fapt a religiei si orgoliului puterii omenesti sunt caracteristicile Babilonului. Aceasta nebunie care nu-L cunoaste pe Dumnezeu umple intreaga perioada de timp a existentei acestei puteri “sapte vremi”. In final, cel dintre natiuni Il recunoaste pe Cel Preainalt, Il lauda si Il binecuvanteaza. Acest capitol prezinta deci relatiile cu Dumnezeu ale puterii dintre natiuni si nu numai relatiile cu Dumnezeu si cu poporul evreu.