Daniel 2:17-30

Să observăm înlănţuirea: „Atunci“ Daniel s-a rugat cu prietenii lui (v. 17, 18)… „Atunci taina a fost descoperită lui Daniel“. „Atunci Daniel L-a binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor“ (v. 19). Să facem cunoscut lui Dumnezeu cererile noastre este cea dintâi îndatorire a noastră, „în orice“ (Filipeni 4.6). Apoi Daniel îi pune în temă şi pe cei trei prieteni ai săi, pentru a i se alătura în rugăciune. Ce mare privilegiu este acesta, să poţi împărtăşi o greutate cu prieteni creştini şi să o poţi aduce înaintea Domnului împreună cu ei! Şi ce eficacitate deosebită este legată de aceasta, pentru că, în felul acesta, devenim beneficiarii promisiunii Sale categorice (Matei 18.19)!Dumnezeu nu poate rămâne surd la rugăciunile acestor oameni care se tem de El. Îi descoperă taina robului Său (Psalmul 25.14). Un altul poate că ar fi alergat degrabă la împărat. Pentru Daniel însă, un lucru este de cea mai mare urgenţă: să-I mulţumească Dumnezeului Său şi să-I aducă închinare (comp. cu Geneza 24.26). Numai după aceea el este condus la Nebucadneţar. Şi vedem strălucind din nou una dintre cele mai frumoase trăsături ale acestui om al lui Dumnezeu: smerenia sa. Ca şi Iosif (Geneza 41.16), Daniel se şterge pe sine, pentru a-I atribui toată gloria doar lui Dumnezeu (v. 30; cap. 1.7). Dragi credincioşi, câtă vreme Domnul a găsit cu cale să ne folosească pentru o slujbă, să învăţăm să ne ştergem pe noi, pentru a-I lăsa Lui toate meritele pentru aceasta şi toate roadele.