Daniel 10-11

In capitolul 10 revenim in orient. Capitolele 10, 11 si 12 alcatuiesc impreuna o singura profetie, cu diferenta ca in capitolul 11 se incheie istoria natiunilor, iar capitolul 12, dupa cum am remarcat la inceput, trateaza problemele ramasitei in timpul ultimei perioade a puterii natiunilor si prezinta eliberarea ei, incheind astfel revelatiile gandurilor lui Dumnezeu cu privire la ramasita pe care el a pastrat-o in mijlocul natiunilor.

Inima lui Daniel, intotdeauna preocupata de binele poporului Israel (v. 2, 3, 13), se adresa lui Dumnezeu intr-un duh de asteptare smerita dar perseverenta, dorind sa inteleaga caile Lui. Dupa trei saptamani de post si rugaciuni un inger i-a fost trimis pentru ca sa-i arate ce lupte poarta vrajmasii gloriei lui Dumnezeu impotriva instrumentelor care implinesc planurile Lui in favoarea poporului sau si obstacolele care stateau impotriva comunicarii planurilor lui Dumnezeu spere incurajarea lui. Dar credinta este exersata, Dumnezeu este fidel, si perseverenta lui Daniel il pune in acea stare morala care sa aprecieze comunicarile lui Dumnezeu, dupa cum ea este dovada, prin har, a vredniciei lui. Ingerul l-a anuntat ca viziunea era cu privire la iudei si ca era pentru zilele de la urma (cap. 10.14). Numai puterea care i-a fost data l-a facut in stare sa primeasca acele comunicari. Sunt enumerati imparatii Persiei, sub stapanirea carora a primit viziunea, apoi i se spune despre atacul Greciei impotriva Persiei, despre formarea imperiului Greciei si apoi divizarea lui in patru. Doua din aceste patru monarhii erau mai puternice decat celelalte si erau in relatii teritoriale cu iudeii, pe al caror teritoriu au loc luptele. Istoria imparatilor acestor doua puteri, ca si conflictul lor pentru teritoriul lui Israel, ne este redata in mod destul de detaliat sub numele de imparatul din nord si cel din sud. Nu voi intra in detalii.

Istoria continua cu interventia romanilor – corabiile din Chitim -, cu atacurile impotriva iudeilor si alianta sfanta. Imparatul din nord se aliaza cu iudeii apostati, apoi profaneaza sanctuarul punand acolo un idol si facand sa inceteze jertfa necurmata. El ii atrage pe cei rai in apostazie (aceasta este semnificatia expresiei din versetul 32), dar cei care-L cunosc pe Dumnezeu – ii spune profetului ingerul – vor fi tari si vor lucra cu putere. Cei inteligenti, invatati de Dumnezeu, vor da invatatura poporului.

Pana aici am vazut succesiunea primilor imparati si istoria perioadei macabeilor si a lui Antiohus Epifanes. Rezultatul final este anuntat intr-un mod general ultima parte a istoriei precedente, pe care tocmai am parcurs-o, fiind o imagine simbolica pentru ceea ce va fi in zilele din urma. Poporul cade din nou sub asuprirea vrajmasilor pentru un timp, dupa care va fi ridicat intr-o oarecare masura si unii se vor lega de ei lingusindu-i. Un mic numar de oameni intelepti, despre care putem presupune ca vor fi pastrati in mod providential de Dumnezeu, vor cadea prin violenta pentru ca sa fie incercata credinta tuturor si pentru a-i purifica pentru timpul de la sfarsit, pentru ca aceasta trebuie sa continue pana la momentul randuit de Dumnezeu.

Aceasta este starea iudeilor in acele zile, pana in timpul de la urma, dar mai ales in timpul seleucizilor si lagizilor, imparatii din nord, respectiv din sud.

Cateva remarci asupra detaliilor vor ajuta cititorul sa inteleaga mai bine aceasta. In capitolele 9.27, 11.33 si 12.3, cuvantul tradus prin “multi” este articulat si semnifica masa poporului, ceea ce ne lamureste sensul acestor versete.

Cititorul va remarca, de asemenea (cap. 11.33), contrastul dintre mase si “maschilim” – adica “cei intelepti” -, cuvant care se gaseste in titlu la un mare numar de psalmi. Cei intelepti, fiind invatati de Dumnezeu, vor invata masele. In acel timp plin de incercari va fi in actiune dragostea de adevar. In cap. 12.3 ii vedem din nou pe acesti intelepti asociati cu cei care instuiesc poporul in dreptate. Comparati CU 11.33. In versetul 35 ei ajung victime ale violentei. Sensul acestui ultim verset, dupa cum am vazut, se extinde pana la sfarsitul istoriei poporului, adica al puterii natiunilor, dar ne sunt date cele mai pozitive detalii cu privire la sfarsit. Ne este prezentat imparatul, cel rau, care va exercita putere in Iudeea la sfarsitul veacului si va avea succes pana ce indignarea (am vorbit deja despre aceasta perioada) va lua sfarsit. Este un imparat care actioneaza in tara lui Israel, avand un caracter neevlavios si o vointa neinfranata, care se ridica mai presus de orice, abandonand religia parintilor lui, nepreocupandu-se deloc de Hristos, nici de vreun alt dumnezeu, ci hulind impotriva lui Dumnezeu si a tuturor dumnezeilor si instaurand o idolatrie proprie lui.

In acelasi timp el va domina masele si va imparti pamanturi ca recompensa. Este un pic dificil sa spunem cui doreste el sa-i dea stapanirea – presupun ca acelora care l-au urmat -, dar caracterul lui neinfranat, neevlavios si idolatru si inaltarea lui mai presus de orice se vad foarte clar.

Imparatul din sud (aici regasim succesiunea de idei care este prezentata de capitol in general) porneste impotriva lui, iar imparatul din nord vine ca un vartej, dand peste margini si intrand in tara frumoasa, in Iudeea. Dar Edom, Moab si Amon scapa de puterea lui fiind pastrati (Isaia 11.14) pentru a fi judecati de Israel insusi. El isi intinde mainile asupra tarii si jefuieste totul: Egiptul nu scapa si tinuturile din estul Africii sunt la picioarele lui, dar el este tulburat de vesti din nord si din est si isi aseaza corturile intre Ierusalim si mare si isi gaseste sfarsitul fara a primi vreun ajutor. In aceasta relatare ni se prezinta sfarsitul imparatului. Ceea ce reproducem aici este sfarsitul imparatului din nord, pentru ca este vorba de tara lui Israel si de ceea ce se va intampla cu poporul lui Daniel in zilele din urma. Pe pamant va fi acest imparat rau si neevlavios, care va fi atacat de imparatul din sud, dupa care imparatul din nord ii va invada toate tinuturile cu exceptia a trei, iar in final va pieri in tara lui Israel.