Daniel 1-2

Primul capitol ne prezinta dinastia regala din Iuda, cea odinioara pusa sa guverneze poporul domnului prin persoana lui David, cazand inaintea puterii lui Nebucadnetar si cum imparatul, unsul lui Yahve, a fost dat de Yahve in mainile capeteniei natiunilor pentru care Dumnezeu le-a randuit sa aiba dominatia. Copiii din samanta imparateasca au suferit ceea ce li se anuntase in Isaia 39.7, dar Dumnezeu a lucrat in favoarea lor in inimile celor care ii pazeau, mai ales fata de Daniel si a vegheat prin providenta Lui. Aceste doua trasaturi ale ramasitei credincioase in captivitate reies din fiecare capitol. Credinciosi voii lui Dumnezeu desi erau departe de templu, ei nu s-au intinat in mijlocul natiunilor, asa ca Dumnezeu le-a raspuns dandu-le inteligenta, si aceasta, dupa cum arata capitolul 2 cu privire la Daniel, mergand pana la cunoasterea a ceea ce numai Dumnezeu singur poate da prin revelatie si a intentiilor Lui cand da revelatii. Numai ei poseda aceasta inteligenta marcata de favoarea divina si de roade ale fidelitatii lor, aduse prin har. Aceasta este valabil indeosebi in cazul lui Daniel, a carui fidelitate fierbinte si credinta traseaza pentru altii calea credintei. Ei nu sunt mai putin supusi natiunilor, carora Dumnezeu le daduse putere in acel timp. Este prezentat un element extrem de important: adevarata cunoastere si intelegere a gandului divin, a ceea ce este numit secretul lui Yahve, in zilele stricaciunii si ale puterii babiloniene, este legata de fidelitatea de a se pastra curat, necontaminat de ceea ce dadea Babilonul, de carnurile cu care vrea el sa ne hraneasca.

Pe de alta parte, in capitolul 2, il vedem pe imparatul puternic al natiunilor avand revelatia sortii natiunilor, a intregului plan al lui Dumnezeu, ca vas al comunicarilor divine, dar primind acestea intr-un mod in care Daniel, fiul captivitatii lui Israel, credinciosul care s-a tinut despartit de intinaciuni in mijlocul Babilonului, a fost scos inainte ca recunoscut de Yahve, si avand favoarea Lui. Se cere sa cercetam mai atent detaliile acestui capitol ca tablou general al puterii natiunilor care a inceput cu dominatia lui Nebucadnetar.

In primul rand putem remarca faptul ca monarhiile natiunilor care s-au succedat una alteia constituie un tot. Ne sunt prezentate nu in primul rand succesiunea istorica, nici trasaturile morale fata de Dumnezeu si fata de oameni, ci ansamblul monarhiilor este privit ca un singur personaj inaintea lui Dumnezeu, ca omul de pe pamant, in splendoarea lui publica, glorios si grozav in ochii oamenilor. Urma o succesiune de patru puteri imperiale, intre care Nebucadnetar insusi era capul din partea lui Dumnezeu. Urma, dupa cum vedem, o degenerare progresiva sub anumite aspecte, dupa care, in final, Dumnezeu va ridica o alta putere care va executa judecata asupra a ceea ce va exista atunci si va face sa dispara de pe pamant acea statuie, inlocuind-o cu o imparatie care nu va fi rasturnata niciodata. In deteriorarea succesiva, atat in principiu cat si in caracter, a puterii imperiale, forta materiala a acesteia nu scade, pentru ca fierul care va rupe si va zdrobi tot caracterizeaza cea de-a patra putere. Puterea capului de aur pare sa vina din faptul ca Dumnezeu Insusi i-a dat in mod oficial autoritatea, acea autoritate absoluta fiind intemeiata pe darul Dumnezeului cerurilor.

Ceilalti au urmat prin principii providentiale, dar Dumnezeu, asa cum a fost cunoscut, dar Dumnezeu ca suveran care da autoritate capeteniei, inlocuind imparatia Lui cu cea a capeteniei natiunilor, nu a mai fost sursa directa a autoritatii lor. Babilonul era autoritatea stabilita direct de Dumnezeu. De aceea, citind Ezechiel (si acelasi lucru se gaseste si in alte parti), am vazut ca judecata Babilonului se leaga de restaurarea lui Israel si a tronului lui Dumnezeu.

Totusi, trebuie sa remarcati ca Dumnezeu nu se prezinta aici ca Dumnezeul pamantului, ci al cerurilor. In Israel el era Dumnezeul intregului pamant si asa va fi din nou la restabilirea tuturor lucrurilor. Aici El actioneaza in mod suveran ca Dumnezeul cerurilor, punandu-l, intr-un anumit sens, pe om la locul cuvenit pe pamant (v. 37 si 38). Este o dominatie care, desi este mult mai limitata, are cateva trasaturi comune cu cea a lui Adam, diferind de cea a lui Adam prin aceea ca imparatului ii sunt supusi si oamenii, dar este mai limitata pentru ca marea nu intra in sfera suveranitatii lui, ci se intinde peste tot pe pamant unde sunt animale si pasari. Puterea omului este la sfarsitul istoriei sale, dar ea a ajuns sa se departeze mult de Dumnezeu in relatiile cu lumea.

Amestecul de fier si lut (v. 33) este o alterare a caracterului primar al puterii imperiale a romei, fiind introdus un alt element. Acest caracter se mentine in parte, dar se adauga alt element. Vointa energica a omului nu mai este una singura si absoluta. In puterea imperiala romana este introdus un element deosebit de ceea ce constituia forta imperiala, adica de vointa omului fara constiinta, puterea militara si populara este concentrata intr-o singura persoana, si aceasta fara ca sa fie tinuta in frau de constiinta. Acea slabiciune are doua cauze: diviziunea si incoerenta elementelor – versetul 41 spune ca imparatia va fi impartita, iar versetul 42 ca va fi in parte tare si in parte faramicioasa. Samanta omeneasca, dupa cum gandesc eu, nu este cuprinsa in ceea ce caracterizeaza puterea imperiului, iar aceste doua elemente nu vor forma niciodata un tot. Mi se pare ca aici este desemnat elementul barbar sau teutonic, pentru ca acesta a fost adaugat la ceea ce constituia la inceput imperiul roman. Subimpartirea ne este indicata intr-un mod general in versetul 43.

Apoi, in timpul acestor ultimi imparati, Cel care guverneaza din cer va stabili o imparatie pe care nimic nu o va clatina si care nu va trece in mainile altuia. Aceasta este singura imparatie care va inlocui propriu-zis, din partea lui Dumnezeu, imparatia Babilonului. Dumnezeul cerurilor l-a ridicat pe Nebucadnetar si imparatia lui, i-a dat autoritate, forta si glorie, supunandu-i toti oamenii. Celelalte trei i-au urmat, fara-ndoiala, potrivit vointei Celui care dispune toate, dar nu asa este cazul cu imparatia din versetul 44, unde se spune din nou ca Dumnezeul cerurilor va intemeia o imparatie. Ni se prezinta caracterul celei de-a patra imparatii si cateva trasaturi importante ale istoriei ei. Nu se vorbeste despre existenta celorlalte doua decat pentru a arata ca cea de-a doua este inferioara celei dintai, astfel incat Duhul lui Dumnezeu ne arata intemeierea prin hotarare divina a celei dintai, caracterul celei de-a patra si intemeierea divina a celei de-a cincea si ultima.

Este necesar acum sa remarcam modul in care se va intemeia aceasta ultima imparatie, si anume ca ea este infiintata printr-un act judiciar de distrugere, care face pulbere toata statuia si duce la nimicirea completa si totala, nemairamanand nici o urma din ea (v. 34 - 35). Instrumentul care executa aceasta judecata nu este produs prin intelepciune omeneasca, nici nu prin organizare omeneasca, pentru ca piatra s-a desprins fara sa fi intervenit vreo mana de om. Aceasta nu a actionat printr-o influenta morala ca sa schimbe caracterul obiectului asupra careia avea de lucrat, ci a distrus acel obiect prin forta. Dumnezeu intemeiaza aceasta imparatie si ii da aceasta forta. Piatra nu a crescut treptat pentru a inlocui statuia, ci intai a distrus statuia, inainte de a creste. Crescand, ea nu numai ca are din partea lui Dumnezeu drepturi asupra oamenilor, ci este sediul autoritatii universale si umple tot pamantul. Asupra ultimei forma a puterii reprezentate prin statuie cade lovitura distrugatoare a acelei pietre mici, atunci cand imperiul este divizat, fiind in parte tare, in parte slab din cauza componentei picioarelor lui. Putem remarca si ca nu Dumnezeu distruge statuia pentru a infiinta imparatia, ci ca imparatia intemeiata de El loveste picioarele statuii, acesta fiind primul act al imparatiei Lui. Iata istoria generala si exterioara a ceea ce a inlocuit din partea lui Dumnezeu tronul Lui si guvernarea Lui la Ierusalim, care a degenerat treptat in caracterul manifestat public fata de Dumnezeu, si care, in cele din urma, s-a incheiat prin judecat aexecutata de imparatia intemeiata de Dumnezeu fara pregatiri omenesti, prin imparatia lui Hristos, care, venind asupra ultimei forme a monarhiei care a fost odinioara asezata de Dumnezeu, nimiceste orice urma a existentei ei si umple ea insasi lumea.

Nu am nimic deosebit de spus cu privire la cele patru monarhii: Babilonul, Persia si Grecia sunt numite in carte, fiind cunoscute de pe atunci de iudei, iar romanii sunt introdusi prin numele pe care-l purta teritoriul lor – Chitim, astfel incat primesc fara a pune in discutie interpretarea cu privire la cele patru mari imperii recunoscute in mod obisnuit ca fiind zugravite in aceasta profetie si nu cred ca aceste profetii lasa vreun dubiu in aceasta privinta.

Aceasta comunicare are efectul de a arata ca Dumnezeu este astfel impreuna cu ramasita credincioasa si ca numai acea ramasita are capacitatea de a intelege gandurile Lui, facand ca omul orgolios dintre natiuni sa-L recunoasca pe Dumnezeul iudeilor ca Fiinta suprema in ceruri si pe pamant. Aici ramasita credincioasa este prezentata ca fiind aceea careia Dumnezeu ii descopera gandurile Lui.

Privind acest tablou general vedem ca trasaturile istorice ce caracterizeaza aceste imperii indica starea in care ele cad indepartandu-se de Dumnezeu, si aceasta este valabil in primul rand si in principal pentru Babilon.