Cum să întâmpinăm întrebările?

Drag prieten,

În ultima vreme am cercetat cu mult interes felul minunat în care Ioan Botezătorul a răspuns la diferitele întrebări ce i s-au pus, pentru că, vai!, în zilele lui erau întrebări cum sunt şi în zilele noastre.

Mă refer în special la ceea ce ne prezintă capitolele 1 şi 3 din Evanghelia după Ioan.

Prima întrebare care i-a fost pusă acestui mare şi iubit slujitor al lui Dumnezeu se referea la el însuşi, lucru prezentat de evanghelist foarte pe scurt. „Iată mărturisirea făcută de Ioan, când iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: «Tu cine eşti?» "(Ioan 1.19).

Pentru cineva care gândeşte sănătos niciodată nu este plăcut să i se ceară să vorbească despre sine. Aşa că nu mă-ndoiesc că şi pentru Ioan era dificil. El le-a spus imediat că nu era Mesia, nici Ilie, că nu era nici măcar profetul. Dar ei voiau un răspuns pozitiv. „Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce zici tu despre tine însuti?" (versetul 21). Eul ocupa un loc neînsemnat în gândurile lui Ioan: „Sunt glasul ..." (versetul 23). Numai atât? Da! Prin profet vorbea Duhul, iar Ioan s-a mărginit numai la a rosti aceste cuvinte. Ce slujitor binecuvântat! Ce mărturie glorioasă! De-am avea noi mai mult acest duh! Dacă ne-am însuşi mai bine această metodă de a răspunde la întrebări!

Dar fariseii n-au fost mulţumiţi. Duhul smerit al lui Ioan era ceva care-i depăşea cu mult. „Ei i-au pus următoarea întrebare: «Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici profetul? >>"(versetul 25).

Şi aici Botezătorul răspunde scurt: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-l cunoaşteţi. El este Acela care vine după mine, - şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţamintelor Lui" (versetele 26-27).

Astfel, el nu era decât un glas, iar, în ce priveşte lucrarea sa, el boteza cu apă şi era bucuros să se retragă pentru a-I lăsa loc Celui ale cărui sandale se simţea nevrednic să le dezlege.

Aceasta este ceva excepţional. Şi sunt sigur, drag prieten, că duhul minunat pe care-l manifesta acest strălucit slujitor al lui Hristos este ceea ce am dori amândoi pentru noi înşine. Doresc să cunosc cât mai mult acest duh de smerenie - această lipsă a preocupării cu sine - acest duh ce conduce la a te retrage. De acest spirit este nevoie în zilele noastre când proliferează lauda de sine şi pretenţiile.

Dar să privim împreună la capitolul 3 din Ioan. Aici ni se prezintă un alt fel de întrebare, nu despre sine sau despre lucrarea lui, ci despre curăţire. ,,Între ucenicii lui Ioan şi iudei s-a iscat o neînţelegere cu privire la curăţire. Au venit deci la Ioan şi i-au zis: «Învăţătorule, Cel ce era cu Tine dincolo de Iordan, şi despre care ai mărturisit Tu, iată că botează, şi toţi oamenii se duc la El»" (versetele 25-26).

Dar ei greşeau, pentru că ,,Isus nu boteza El însuşi, ci ucenicii Lui" (Ioan 4.2). Însă nu acesta este esenţialul, ci ceea ce m-a impresionat este modul în care Ioan răspunde la toate întrebările, fie ele bune sau nepotrivite, faptul că, în prezenţa Domnului, el găseşte soluţia cea mai bună pentru toate. „Drept răspuns Ioan i-a zis: «Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer.»" (versetul 27).

Cât de adevărat! Ce simplu şi ce evident! Ce răspuns complet pentru orice întrebare! Dacă omul are ceva, atunci de unde poate el să aibă, de unde ar putea proveni acel lucru? Sigur că numai din cer. Ce tratament perfect pentru invidie, gelozie şi concurenţă! „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, de la Tatăl luminilor" (Iacov 1.17).

Ce spune aceasta despre om şi pământ! Şi ce mărturie despre cer şi Dumnezeu! Pe pământ nu este nici un pic de bine afară de ceea ce vine din cer, iar în om nu este nimic bun afară de ceea ce are de la Dumnezeu. Atunci de ce să se laude cineva, de ce să fie gelos sau invidios? Dacă orice este bun este de sus, atunci să se pună capăt concurenţei şi orice suflet să înalţe laude către „Tatăl luminilor".

Aşa întâmpina Botezătorul întrebările din zilele lui. El le da de înţeles tuturor celor ce-i puneau întrebări că întrebările lor nu erau importante pentru el, şi, mai mult decât aceasta, el le arăta ceea ce era important pentru el. Acest slujitor binecuvântat îşi găsea toate resursele în Mielul lui Dumnezeu, în lucrarea Lui minunată, în persoana Lui glorioasă. Îi era îndeajuns să audă vocea Mirelui pentru a avea o bucurie deplină.

Problema curăţirii, fără îndoială, destul de interesantă, ca şi alte întrebări, ea are aspecte bune şi aspecte nepotrivite; dar, pentru Ioan Botezătorul, vocea Mirelui era îndeajuns. În prezenţa Lui el a găsit un răspuns divin la orice întrebare, o soluţie divină la fiecare problemă. El şi-a îndreptat privirea spre cer şi a văzut că de acolo vine orice lucru bun. A privit faţa Mirelui şi acolo a văzut toate gloriile morale. Şi aceasta i-a fost îndeajuns.

De ce să mai fie tulburat de vreun fel de întrebări - fie ele despre lucrarea lui sau despre curăţire? El trăia cu mult deasupra sferei întrebărilor, în binecuvântata prezenţă a Domnului, şi acolo el găsea tot ce-i dorea inima.

Acum deci, drag prieten, consider că ar fi bine să luăm aminte la aceste lucruri din evanghelia lui Ioan. Nu este nevoie să mai spun că, în zilele noastre, sunt întrebări care-i frământă pe oameni. Da, şi unora dintre noi li se cere să-şi exprime mai hotărât părerea măcar în unele dintre aceste chestiuni.

Dar cred că diavolul se străduieşte să ne îndepărteze inimile cât mai mult de Hristos şi să ne îndepărteze unii de alţii prin întrebări. Şi nu ar trebui să ignorăm aceste metode la care recurge. El nu vine să ne spună pe faţă: „Eu sunt diavolul şi doresc să vă despart şi să vă risipesc prin întrebări", dar tocmai aceasta caută el să facă.

Nu contează dacă întrebarea în sine este bună sau nepotrivită, deoarece diavolul se poate folosi la fel de bine de o întrebare bună ca de una nepotrivită, cu condiţia ca întrebării să i se acorde o importanţă deosebită, astfel încât ea să se interpună între sufletele noastre şi Hristos şi între noi şi fraţi. Pot înţelege diferite moduri de a judeca în chestiuni mărunte.

Creştinii au avut multe asemenea neînţelegeri de secole, şi vor continua să le aibă până la sfârşitul timpului. Sunt slăbiciuni omeneşti. Dar atunci când vreunei întrebări i se acordă mai multă importanţă decât se cuvine, atunci aceasta încetează să mai fie slăbiciune omenească şi devine o viclenie a lui Satan. 　　Pot avea o părere foarte bine definită în orice chestiune, şi aşa poate avea oricine, dar ceea ce doresc este să evaluăm cu grijă toate chestiunile şi să ne bucurăm auzind vocea Mirelui şi să umblăm împreună în lumina binecuvântată a feţei Sale. Aceasta îl va da de ruşine pe vrăjmaş. Aceasta ne va elibera de prejudecăţi şi de parţialitate, de grupuri şi secte. Atunci nu ne vom mai aprecia unii pe alţii pe baza atitudinii faţă de o anumită problemă, ci pe baza modului în care preţuim persoana lui Hristos şi a măsurii în care ne dedicăm Lui.

Într-un cuvânt, drag prieten, doresc ca eu şi tu şi toţi fraţii noştri iubiţi din întreaga lume să fim caracterizaţi de o dăruire deplină numelui, adevărului şi cauzei lui Hristos. Doresc să întreţin relaţii frăţeşti cu oricine îl iubeşte în adevăr pe Hristos, chiar dacă nu putem cu nici un chip să fim de acord în anumite chestiuni mărunte. În cel mai bun caz „cunoaştem în parte" (1 Corinteni 13.9) şi nu trebuie să ne aşteptăm ca oamenii să fie de acord cu noi în toate problemele.

Dar, dacă Hristos este Acela care ne preocupă cel mai mult, atunci toate celelalte vor ocupa locul cuvenit, vor căpăta valoarea potrivită şi îşi vor păstra proporţiile. „Gândul acesta dar să ne însufleţească pe toţi, care suntem desăvârşiţi; şi dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă. Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să umblăm la fel" (Fii. 3.15-16). În momentul în care orice altceva sau altcineva în afară de Hristos este introdus ca regulă pentru umblare, aceasta este o lucrare a diavolului. Sunt la fel de sigur de aceasta cum sunt de sigur că, scriind, ţin stiloul în mână.

Fie ca Domnul să ne ţină aproape de El, să umblăm împreună, nu în sectarism, ci în adevărată dragoste frăţească, căutând ca toţi cei care sunt ai lui Hristos să aibă parte de binecuvântare şi să propăşească şi lucrând pentru cauza Lui binecuvântată până la venirea Lui!

Iulie 1876