Creşti tu în har?
Creşterea este unul dintre cele mai sigure semne ale unei vieţi sănătoase. Dacă aşa stau lucrurile în regnul animalelor sau al plantelor, tot la fel este şi în împărăţia harului. Deci, de la fiecare creştin se aşteaptă ca el să crească. În natură, într-un anumit moment creşterea se opreşte şi apare declinul, dar în cazul celui credincios, ea ar trebui să continue tot timpul zilelor lui pe pământ.
Nicio persoană rezonabilă nu trebuie să aştepte de la convertitul de ieri să fie altceva decât un prunc. Dar nu ne aşteptăm să rămână prunc. Cu un apetit mare pentru hrană spirituală completă, o digestie bună, cu din aerul proaspăt al Cerului şi cu exerciţiu, el trebuie să crească. Iar textul „creşteţi în harul şi în cunoştiinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 3:18), ni se aplică fiecăruia dintre noi.
CE ESTE CREŞTEREA?
Creşterea nu are legătură directă cu vârsta- se poate ca un om să devină alb cu trecerea anilor, şi să fi trecut mulţi ani de la convertirea lui, şi, cu toate acestea, el să fie încă un copil. Unii dintre credincioşii evrei erau în felul acesta. Se împiedicau încă în alfabetul creştin în loc să fie învăţători, având încă nevoie de lapte când ar fi trebuit să gata pentru hrana tare (Evrei 5:12-14).
Creşterea nu este neapărat legată de ceea ce facem– se poate să fie zel şi activitate, dar fără creştere. Credincioşii din Efes au arătat aceasta, din păcate, o dată cu trecerea timpului. Atunci când le-a scris apostolul Pavel erau ca un pom sădit lângă un izvor de apă, verde şi viguros; dar când Domnul Isus le-a vorbit prin slujitorul Lui, Ioan, cu toate că le-a recunoscut faptele , truda, şi răbdarea, El a trebuit să spună, „Ti-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi aminte de unde ai căzut”. Mugurii pomului tânăr au fost atinşi de îngheţ şi creşterea s-a oprit (Apocalipsa 2:1-7).
Creşterea nu depinde nici măcar de ceea ce ştim– Dezvoltarea noastră intelectuală, mentală, o poate depăşi cu mult pe cea spirituală. Un „copil minune” indiferent de ceea ce ar fi el în cercurile muzicale sau educaţionale, este vrednic de milă în sfera creştină, şi ajunge la un sfârşit rău. Începătorul, dacă este capabil să înţeleagă lucrurile abstracte, poate aduna mult adevăr în mintea sa, dar el nu trebuie nicidecum să creadă că a devenit, în consecinţă, un uriaş care este capabil să-l instruiască pe bunicul său.
Unii dintre credincioşii din Corint au căzut în această înşelăciune. Erau îmbogăţiţi cu toată „cunoştiinţa” (1 Cor. 1:5); se credeau înţelepţi (1 Cor. 3:18); toţi încercau să fie învăţători (1 Cor. 14:26); îşi lăsaseră minţile să se revolte împotriva adevărului învierii (1 Cor. 15:12,35). De fapt, ei erau neştiutori (1 Cor. 6:2,3,9,15,19; 1Cor. 8:2; 1 Cor 10:1; 12:1;14:38;15:36), carnali şi prunci (1 Cor. 3:1-3). Îşi foloseau „cunoştiinţa” spre „pieirea” unora dintre fraţii lor (1 Cor. 8:11). O asemenea cunoştiinţă doar umflă de mândrie. Dragostea zideşte (1Cor. 8:1).
Creşterea se referă deci la ceea ce suntem– Chiar epistola care ne îndeamnă să „creştem în har” începe cu o afirmaţie frumoasă a ceea ce este de fapt creşterea. Iată cum decurg lucrurile: „Iar tocmai pentru aceasta, dându-vă toată silinţa, adăugaţi la credinţa voastră virtutea; iar la virtute, cunoştiinţa; iar la cunoştiinţă înfrânarea; iar la înfrânare, răbdarea; iar la răbdare, evlavia,iar la evlavie, dragostea frăţească; iar la dragoste frăţească, iubirea” (2 Petru 1:5-7).
Toţi am început cu credinţa. Dar la aceasta trebuie adăugată virtutea sau curajul ca ea să conteze. Curajul trebuie să fie controlat de cunoştiinţă. Cunoştiinţa să fie temperată de înfrânare. Înfrânarea să se dezvolte în răbdare (sau rezistenţă). Răbdarea dă evlavie. Evlavia produce şi dezvoltă dragoste de fraţi. Dragostea, Dragostea divină, încununează totul şi le sudează pe toate în inima credinciosului.
Toate aceste lucruri, remarcaţi, trebuie să fie „în noi şi prisosind” (2 Petru 1:8). Ele nu trebuie îmbrăcate aşa cum un om îşi pune o haină, ci trebuie să fie produse în interior în puterea Duhului Sfânt, astfel încă să devină parte integrantă din noi înşine. Apostolul Petru dorea într-adevăr ca trăsăturile frumoase ale vieţii lui Hristos să fie reproduse în aceşti credincioşi. Creşterea este deci o problemă de caracter. Pe măsură ce creştem suntem conformaţi din ce în ce mai mult cu Hristos.
TU CREŞTI?
Întreabă-te, atunci: oare acest lucru se întâmplă şi cu mine? Există oare, pe lângă activitatea mea creştină şi creşterea cunoştiinţei mele biblice şi o dezvoltare robustă a caracterului creştin? După ce ţi-ai pus această întrebare, răspunde cu atenţie şi mare grijă. Făcând aceasta ne paşte totuşi un pericol. Pe de-o parte nimic nu este mai sănătos decât o judecată sinceră de sine înaintea lui Dumnezeu, dar pe de altă parte nimic nu este mai distrugător decât să permiţi acestei inspecţii necesare să degenereze în ocupare cu sinele.
Fereşte-te de a-ţi centra gândurile morbid asupra eului tău.
Să presupunem că trei copii au nişte grădini mici marcate frumos în terenul tatălui lor. Cât de diferit arată! În aceasta buruienile cresc în voie, iar florile sunt doar câteva şi slabe. Nici urma de greblă şi stropitoare! În cea de-a doua totul este aranjat, buruienile smulse, iar florile, chiar dacă nu sunt clasa întâi sunt sănătoase; cea de-a treia arată urme de multă lucrare. Într-adevăr, este aproape dureros de aranjat dar fiecare floare este căzută sau moartă. Cât de uşor este să deosebeşti caracterul copiilor după starea grădinilor. Şi dacă stilul nepăsător, de a lăsa lucrurile să crească în voie, al numărului unu este de plâns, anxietatea febrilă care a condus numărul trei la o smulgere continuă a plantelor pentru a vedea cum mai sunt rădăcinile, este la fel de distrugător din punct de vedere practic.
Evită ambele extreme. Fie ca Domnul cel bun să te elibereze de aceea religie uşoară şi nepăsătoare care niciodată, de frică să nu fii deranjat, nu-ţi va permite să-ţi pui cu sinceritate întrebarea: „Cresc eu cu adevărat în har?”; Şi de asemenea de aceea procupare morbidă cu tine care te va conduce totdeauna să-ţi pui aceea întrebare, şi totdeauna să smulgi din rădăcini totul din săraca ta inimă în preocuparea de a răspunde.
Atinge acest scop fericit întâmpinând întrebarea cu inima în lumina strălucitoare a dragostei lui Isus, şi, dacă vei fi condus la concluzia că creşterea este mică, lasă ca aceasta să te stimuleze cu bucurie la a cunoaşte mai mult din Hristos.
ÎN CE CREŞTEM?
Este important să ne aducem aminte că, ca şi credincioşi, stăm în harul(sau favoarea) lui Dumnezeu(Romania 5 :2), şi de aceea apostolul Petru ne spune „să creştem în har”. Harul este deci solul în care este plantat credinciosul. Nu lumea, deşi judecând după căile anumitor creştini, cineva ar putea crede lucrul acesta. Deşi toţi credincioşii stau în har, mulţi se înconjoară cu o aşa atmosferă lumească că orice progres este oprit.
Este foarte uşor pentru noi să respingem lumea în ceea ce este abstract, dar s-o îngăduim din plin în plăceri concrete.
Pentru a ilustra aceasta: Acum ceva timp a avut loc o întâlnire de rugăciune. Întâlnirea era marcată de o anume febrilitate. Un bărbat a început prin a-l chema pe Domnul. Cu o voce intensă a strigat :
- "Doamne, scapă-ne de lume!"
- „Amin, amin!” s-au auzit cu putere în cor vocile celor din sală.
Un moment de pauză, apoi:
- ‘Doamne, scapă-ne de tutun!’
O linişte ameninţătoare! Parcă a ucis întâlnirea!
S-ar putea să nu aprobi un asemenea mod de rugăciune, dar aceasta arată ce uşor te poţi ruga să fii apărat de lume în ceea ce este abstract şi să o îndrăgeşti în detaliu.
Adu-ţi aminte că viile lui Solomon au fost distruse de „vulpile mici” (Cântarea Cântărilor 2:15). Erau foarte multe şi, fiind mici, s-au strecurat fără a atrage atenţia.
Mulţi creştini suferă de asemenea trăind într-o atmosferă a legii. Ei trăiesc şi se mişcă, citesc şi se roagă, slujesc şi se închină, după regulă. Nimeni nu poate creşte dacă este încorsetat în fier!
Cât de dulce este libertatea pe care o dă harul! Am spus libertatea şi nu permisiunea. Pentru că harul care aduce mântuire învaţă de asemenea ca „după ce am tăgăduit neevlavia şi poftele lumeşti, să trăim cu cumpătare şi cu dreptate şi cu evlavie în veacul prezent” (Tit 2:12).
Să ne înfigem rădăcinile adânc în har. Să stăm în razele lui de soare. O! Cât de mult ne smereşte şi ne subjugă sufletul faptul că ştim că, în ciuda lucrurilor care le găsim în noi, favoarea dulce şi desăvârşită a lui Dumnezeu se odihneşte peste noi datorită lui Hristos, şi nimic nu ne poate separa pe noi de „dragostea lui Dumnezeu care este în - nu în noi ci - Hristos Isus Domnul nostru” (Romani 8 :39).
CUM CREŞTEM?
De curând s-a vorbit mult în public despre fizicul slab a mii de elevi. Întrebarea practică este, Ce este de făcut? Oare cazul se va rezolva dându-le mult de făcut ca exerciţiu şi activitate? Nu, ei nu au energia sau vigoarea pentru aceasta. Să includem nişte ore de igienă în studiile şcolare, şi să-i învăţăm cum se dezvoltă corpul uman, adunând celulă la celulă şi ţesut la ţesut, valoarea diferitelor alimente şi legile care guvernează procesul digestiv ?
Şase ani de asemenea studii nu vor adăuga atâţia centimetri la statura lor pe cât un curs de şase luni de hrană bună – mese consistente cu hrană adecvată, de patru ori pe zi, şapte zile pe săptămână !
Dacă vrei să creşti, atunci alege hrană spirituală bună. Hrană bună, ţine minte. Nu romane, literatură uşoară, sau alte gunoie lumeşti. Şi apoi diger-o. Ia-ţi timp să meditezi şi să gândeşti în mintea ta. Atunci când boul rumegă ce a păscut de obicei este aşezat. În acelaşi fel digestia spirituală este foarte favorizată de puţină linişte, cu genunchii aplecaţi în rugăciune.
Hrana credinciosului se găseşte într-un singur cuvânt – HRISTOS – „crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 1:10) şi pentru că Dumnezeu ne este descoperit în Hristos, Petru spune, „creşteţi în harul şi în cunoştiinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”.
Este bine să ştim despre El, şi tot ceea ce ne ajută în această direcţie este profitabil, dar punctul de supremă importanţă este să-L cunoşti pe Domnul Isus Hristos Însuşi ; să te bucuri de aceea intimitate sfântă care este roada unei trăiri zilnice şi a unei umblări în prezenţa Sa. Chiar aici pe pământ să fii „Aproape de coasta Sa, în părtăşie divină”
Apoi, puţin câte puţin, vom desoperi gloriile Sale multiple, şi vom aprecia diferitele caractere în care El stă în legătură cu noi. În rândurile următoare vom încerca să sugerăm câteva dintre ele.
Începutul cunoaşteii lui Isus este ca MÂNTUITOR,- SĂ ELIBEREZE.
Păcătosului neliniştit, împovărat de vină, gemând sub păcat, şi tremurând în faţa morţii şi a judecăţii, Isus se prezintă ca şi Mântuitor. El s-a luptat cu păcatul;El a murit şi a înviat din nou. Ce perfect şi atrăgător este El! Nu-i de mirare că păcătosului de-abia iertat nu-i pasă de nimeni şi de nimic altceva.
Te poţi oare uita înapoi la momentul cînd ai gustat bucuria mântuirii, aşa cum a făcut-o Israel pe malul îndepărtat al Mării Roşii, cea care a adus judecata înecului, spunând, „Voi cânta Domnului, pentru că este foarte înălţat...şi El a fost mântuirea mea” (Exod 15:1,2)? Sau cazul lui Israel, secole mai târziu, atunci când David l-a întâlnit pe Goliat din Gat, şi în numele lui Iehova a adus eliberare? Atunci au luat sfârşit şi suspansul şi teribila tensiune. O desfătare puternică a străbătut oştirile care priveau, „şi bărbaţii lui Israel şi ai lui Iuda au strigat de bucurie” (1 Samuel 17:52).
Aşa a fost şi cu noi. Am fost eliberaţi. Zilele întristării şi ale suspansului au luat sfârşit. Victoria a fost câştigată iar Isus trăieşte! Şi chiar dacă au trecut anii de când L-am cunoscut astfel, desfătarea acelui moment este încă şi astăzi în inimile noastre.
Nu mergem mult înainte de a-L vedea pe acelaşi Isus în alt caracter. El este DOMN, - SĂ COMANDE
Evanghelia, bineînţeles, ni-L prezintă ca şi Domn (2 Corinteni4:5). Nu numai că credem cu inima spre dreptate, dar Îl mărturisim cu gura ca Domn, spre mântuire (Romani 10 :9,10). Dar mai trece ceva timp până realizăm ceea ce înseamnă aceasta. Isus este în poziţia de autoritate. Este partea Lui să poruncească, iar a noastră să ascultăm cu bucurie, iar aceasta înseamnă predarea dorinţelor noastre dorinţei Lui. Convertirea apostolului Pavel a fost una ideală. El a ajuns foarte repede la punctul predării (Fapte 9:5,6). Pe când era în praful drumului spre Damasc L-a recunoscut pe Isus ca Domn al lui, şi întreaga lui viaţă a fost transformată. Cei mai mulţi dintre noi rămânem în urma lui. Cu toate acestea, toţi trebuie să ajungem la momentul acesta al predării.
Vorbeam acum câteva zile cu un tânăr creştin, şi, în timpul conversaţiei noastre s-a referit de câteva ori la „zilele trecutului”, atunci când era un credincios lumesc şi superficial, având doar un interes apatic în lucrurile Domnului. El spunea „credeam cu adevărat în Domnul Isus Hristos pentru iertarea păcatelor mele, şi dacă aş fi murit aş fi mers sigur în cer”.
Erau totuşi „zilele de demult” pentru că o nouă zi a răsărit aducând descoperirea că Isus este Domnul lui, un Domn pentru care să trăiască şi pe care să-L slujească. Trecînd sub această nouă conducere în viaţa lui a avut loc o mare schimbare. Era un alt om.
A răsărit oare şi în istoria ta această nouă zi? Dacă nu, fie ca ea să vină repede! Ea stă chiar la începutul creşterii creştine.
Unul dintre primele rezultate ale recunoaşterii cu toată inima a domniei lui Hristos este că convertitul este se trezeşte în mijlocul unor necazuri şi încercări pentru sufletul său, deoarece tocmai eforturile sale pentru a împlini voia noului Său Stăpân îl vor aduce în conflict cu propria sa voinţă.
Trebuie să înveţi cel puţin trei lucuri.
Mai întâi, adevăratul caracter al cărnii (vechea natură rea care este încă în noi), iremediabil de rău. „ştiu că în mine (adică, în carnea mea) nu locuieşte nimic bun” (Romani 7:18). Dacă nu este „nimic bun” atunci acolo nu poate fi găsită nici măcar o dorinţă bună. şi totuşi cât de mult ne ia celor cei mai mulţi dintre noi, să abandonăm toate aşteptările de mai bine sau chiar îmbunătăţire din interior.
În al doilea rând, puterea teribilă a cărnii. O asemenea putere încât chiar faptul de a fi născut din nou, şi de a avea deci o natură nouă, nu ne dă de la sine puterea de a învinge. Este unul care spune „pentru că nu binele pe care-l vreau îl practic, ci răul pe care nu-l vreau” (Romani 7 : 19). El dorea binele dovedind existenţa în el a noii naturi; dar puterea vechiului era atât de mare încât a biruit noul, şi l-a adus în captivitate (Romani 7 :23), făcând din el un om nenorocit (Romani 7:24).
Oare n-ai început niciodată să trăieşti, cum ar fi trebuit, o viaţă creştină curajoasă pentru Domnul, doar pentru ca apoi să fii învins, nu de duşmani uriaşi din afară ci de „carnea” trădătoare din interior? Aceasta este, deci, lecţia pe care o înveţi.
În al treilea rând Dunezeu judecat carnea la crucea Domnului nostru Isus Hristos. „Dumnezeu trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne” (Romani 8 :3). Ce uşurare este să ştim aceasta! Dumnezeu priveşte acum carnea ca pe un lucru condamnat, şi a terminat-o cu ea. Rămâne ca noi să fim de acord cu Dumnezeu, şi apoi la rândul nostru s-o tratăm ca pe un lucru condamnat cu care să nu mai ai de a face. Putem face aceasta, pentru că, crezând în Domnul Isus, am primit Duhul Sfânt, noua putere, iar El este mai mult puternic decât puterea cărnii.
Conduşi de Duhul ne ridicăm ochii către cer, iar Isus devine acum pentru noi Un SCOP — SĂ NE CONTROLEZE.
Acesta este secretul real al eliberării practice a credinciosului de sub puterea lumii, a cărnii, şi a diavolului.
Diavolul, duşmanul şiret şi acuzatorul, se ocupă cu atacarea credinţei sfinţilor (2 Cor. 11:3; 1 Tesaloniceni 3:5; 1 Petru 5:9) deci pentru a-i sta împotrivă este nevoie de scutul credinţei (Efeseni 6:16).
Carnea ne furnizează toate acele dorinţe imorale, pe care le cunoaştem atât de bine, dar şi orice altă dorinţă care nu este în acord cu voia lui Dumnezeu.
Lumea – sistemul gigantic din jurul nostru, pe care Diavolul împreună cu omul l-au creat cu deşarta speranţă că acesta din urmă va fi fericit fără Dumnezeu - ca şi „Târgul deţertăciunilor” al lui Bunyan, conţine în ea însăşi atracţii potrivite pentru fiecare gust şi temperament, toate răspunzând poftelor carnii din interior.
Cu toate că ar putea fi scrise volume întregi cu privire la eliberarea de aceşti trei duşmani, şi la felul în care se face aceasta, aceasta eliberare este gustată dulce şi simplu de aceia care au cunoscut îndeajuns din ce este lumea şi din ce sunt în ei înşişi încât să le fie scârbă de amândouă, se întorc la Isus şi găsesc în El:
„...Obiectul luminos şi frumos
Care umple şi satisface inima.”
Este Isus aceasta pentru sufletul tău - Obiectul pentru care să trăieşti şi pe care să-L iubeşti? Pavel a spus „legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (Romani 8 :2).
O imagine izbitoare a puterii de atracţie a unui obiect a avut loc atunci când primul convoi militar aerian a făcut o călătorie exerciţiu deasupra Londrei. Pe timpul orei în care a survolat metropola a devenit obiectul a milioane de perechi de ochi. Orice altceva a fost dat uitării. Ultima modă şi-a pierdut atracţia, magazinele au fost părăsite, mâncarea s-a răcit. „Omul de afaceri a lăsat stiloul, iar studentul cărţile. Toată lumea s-a oprit şi a admirat acest nou obiect de pe cer, şi pentru moment a fost deplin eliberată de rutina vieţii”.
Ceea ce a atras a fost noutatea acelui lucru. Nu la fel este cu Isus. Cel care L-a iubit cel mai mult şi-L cunoaşte cel mai bine simte atracţia Sa binecuvântată şi permanentă. Rezumând într-un singur cuvânt, totul este centrat în DRAGOSTEA SA puternică şi veşnică sa. La fel cum un magnet puternic va atrage un ac dintr-o grămadă de rumeguş, tot aşa dragostea magnetică a lui Isus va elibera un suflet din orice cantitate de gunoi lumesc sau carnal. Fie ca Dumnezeu să îl aducă şi pe cititor şi pe autor tot mai mult sub această putere măreaţă.
Dacă toate acestea vor fi ţinute sus, îl vom cunoaşte şi aprecia pe Domnul Isus în alt character, şi anume MARE PREOT - CA SĂ SUSŢINĂ
Sunt mulţi credincioşi devotaţi care vor să fie mai devotaţi, sau să trăiască o „viaţă superioară”. Dar deşi dorinţele lor sunt bune, situaţiile în care se găsesc sunt grele, iar performanţele lor sărace. Eşti şi tu printre aceştia?
Posibil să cunoşti epistola către Evrei, deci să ştii că Isus este Marele tău Preot în ceruri (Evrei 4:14), dar întrebarea este, Îl cunoşti oare practic ca şi Marele Tău Preot care-ţi susţine sufletul zi de zi, în mijlocul multelor încercări şi dificultăţi ale vieţii?
Doar cei a căror faţă este îndreptată în direcţia corectă se pot aştepta la ajutorul Preotului. Să ajuţi un om pe drumul greşit nu este de fapt ajutor. De aceea credinciosul lumesc şi nepăsător nu va primi ajutorul Preotului ; el are nevoie de slujirea lui Isus ca Avocat pentru a-i atinge conştiinţa şi pentru a-l îndrepta. Credinciosul hotărât, care recunoaşte din inimă pe Isus ca Domn, şi-L iubeşte ca şi Obiect, va avea nevoie şi va primi, rezultatul fiind nu numai că el este purtat pas cu pas spre cer în siguranţă, dar de asemenea este adus acum în Sfânta Sfintelor (realizarea conştientă a prezenţei lui Dumnezeu) (Evrei 10 :19-22).
Nimic din ceea ce poate fi spus de spre subiect, nu te va ajuta să simţi harul şi puterea lui Isus ca Mare Preot al nostru ca o mică experienţă practică câşitgată atunci când te-ai întors către El într-un moment de greutate şi nevoie. Să luăm deci aminte la încurajarea: „Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primi îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit” (Evrei 4:16).
Toate acestea ne vor ajuta să privim în sus cu bucurie la Domnul Isus ca CAPUL - CA SĂ DEA ÎNDRUME
„Soţul este cap al soţiei după cum şi Hristos este cap al adunării”(Efeseni 5:23).
„...până la Cel care este Capul, Hristos, din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură” (Efeseni 4:15,16). Înţelepciune, îndrumare, şi hrană sunt nevoi zilnice, iar sursa lor nu este în noi, ci în El. Ca şi Cap, El este sursa îmbelşugată a tuturor. A ne „ţine strâns de Capul” înseamnă a Îl aprecia şi a te lipi de aşa cum este şi astfel să găseşti în El ceea ce te face bucuros, independent de înţelepciunea omului pe calea raţionalismului (Col.2 :8), şi de religia lui pe calea ritualismului (Coloseni 2:20-23).
Hristos este totul, şi devine deci totul pentru inima credinciosului. Degeaba căutăm în afara Lui.
Un cuvânt de avertizare. Să nu credeţi că fiecare din aceşti paşi de cunoaştere a lui Hristos stă singur. Ei sunt strâns legaţi împreună, şi deseori se amestecă unul în celălalt în istoria credinciosului. Marele final este ca noi să fim deplin zidiţi ; nemaifiind copii ci oameni deplin maturi, Hristos fiind totul pentru noi.