Creşterea seminţei

Marcu 4.26-29

Aici învăţătura este că sămînţa este cu totul potrivită ca să aducă roade. Sămînţa e pusă în pămînt de către om, dar el n-o poate face să crească, nici nu înţelege cum creşte ea. El se culcă noaptea, se scoală dimineaţa şi poate vedea că sămînţa a prins rădăcini şi creşte, dar „nu ştie cum", căci „pămîntul rodeşte singur". Chiar în natură, Dumnezeu a rînduit ca sămînţa să rodească. Întîi un fir verde, apoi spic, după aceea grîu deplin în spic". Cînd va veni vremea, secera va aduna roadele pămîntului.

Aşa este şi împărăţia lui Dumnezeu. „Vîntul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este şi cu oricine este născut din Duhul" (Ioan 3.8). Aşa e începutul: sămînţa prinde rădăcini; însă Dumnezeu este Stăpînul secerişului. Unul ca Pavel poate să semene şi unul ca Apolo poate să ude, dar Dumnezeu trebuie să dea creşterea. Şi astfel, după cum totul trebuie să înceapă cu Dumnezeu, totul creşte cu Dumnezeu şi totul va fi strîns în grînarul Său, pînă la urmă. De altă parte, Domnul nostru a spus: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină" (Matei 15.13). În acelaşi timp, despre creştini citim: „Voi sînteţi lucrarea lui Dumnezeu". El seamănă sămînţa bună, El o udă, veghează asupra ei şi îi dă creştere, ca să creştem în El în toate privinţele. Şi un seceriş slăvit se apropie cînd vom fi strînşi în grînarul Său ceresc.