Credinţă şi fapte

Mântuiţi numai prin credinţă, în armonie cu faptele bune care urmează

Mulţi gândesc că credinţa şi faptele nu pot fi împreună în creştinism, însă nu aceasta este realitatea. În adevăr, nu poate fi mântuire prin meritele omului sau prin faptele lui bune, ci numai prin credinţa în Domnul Isus Hristos. Totuşi Biblia ne spune despre un anumit fel de fapte bune care sunt în completă armonie cu credinţa, şi chiar în strânsă legătură cu ea. Ea ne spune şi de fapte rele.

Fapte rele

În Coloseni 1.21 găsim expresia „fapte rele“ – roadele nenorocite ale naturii căzute, stricate şi păcătoase a copiiilor lui Adam. Aceste fapte sunt rodul rău al unui pom rău.

În Evrei 9.14 se spune despre „fapte moarte“, cum sunt faptele religioase şi rânduielile făcute cu speranţa de a obţine binecuvântare şi viaţă eternă. Ele sunt aşa-numitele „fapte drepte“ ale omului pe care Dumnezeu le vede „ca o haină mânjită“ (Isaia 64.6). Aceste fapte sunt produsul unui pom rău când a fost îngrijit cum nu se putea mai bine, dar rodul îi este încă rău, pentru că nici cel mai priceput om n-ar putea obţine struguri din mărăcini.

Fapte bune

În Tit 2.7-9 citim despre „fapte bune“ şi ele sunt categoric recomandate creştinilor. Aceste fapte sunt rodul veiţii noi, eterne, şi a naturii divine la care fiecare creştin este părtaş (2 Petru 1.4), care îşi are vitalitatea în credinţă, iar Duhul Sfânt îi este puterea. Astfel, aceste fapte sunt rodul bun care creşte într-un pom bun.

Îndreptăţirea numai prin credinţă înaintea lui Dumnezeu, şi prin fapte înaintea oamenilor

În Romani 3-5 vedem că îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu este numai prin credinţă: „omul este îndreptăţit prin credinţă, fără faptele legii“ (Romani 3.28). Pe de altă parte, Iacov 2 ne spune clar că îndreptăţirea ca un lucru public în această lume înaintea oamenilor este în special prin fapte: „Vedeţi că omul este îndreptăţit din fapte, şi nu numai din credinţă“ (Iacov 2.24).

Dacă cercetaţi cu atenţie aceste capitole în Romani şi în Iacov veţi vedea armonia care există între credinţă şi fapte. Amândouă textele îl folosesc pe Avraam ca marele exemplu al Vechiului Testament care susţine adevărul exprimat. Dumnezeu a chemat pe Avraam să devină „tată al tuturor celor cre cred“ (Romani 4.11) şi credinţa a fost o realitate vie în viaţa lui cu Dumnezeu. El a crezut pe Dumnezeu că el şi Sara vor avea un fiu, când omeneşte era imposibil, iar Dumnezeu a socotit această credinţă ca dreptate (Gen. 15.4-6). Mulţi ani mai târziu vedem o faptă a credinţei, când în simplă ascultare de Dumnezeu, Avram s-a dus la Muntele Moria ca să-l jertfească pe Isaac, care era acel fiu promis prin care urma să vină o mare naţiune (Gen. 22.1-19). El credea că Dumnezeu va putea şi va învia pe cel care ar fi urmat să moară. Acest act dovedea înaintea oamenilor credinţa lui în Dumnezeu. Era o arătare în afară a credinţei lui lăuntrice.

Ca istoria acelui om dintr-un balon scobit care zicea că balonul era concav, iar acel om din afară zicea că este convex, apostolul Pavel în Romani ne dă vederea dinăuntru şi spune „prin credinţă“, în timp ce Iacov, văzând lucrurile din exterior, spune “din fapte“ – dar Pavel şi Iacov nu sunt unul împotriva altuia când spun aceste cuvinte.

Ce este credinţa

Poate vă întrebaţi ce este credinţa. O bună definiţie este: „A crede ce spune Dumnezeu pentru că Dumnezeu este Cel ce spune.“ Credinţa este ca o fereastră. Ea aduce înăuntru lumina soarelui. Ea străluceşte pe perete, dar poate lumina o cameră întunecată numai când este acolo o fereastră. Lumina divină se revarsă în sufletele noastre când „credem în Dumnezeu“ cum a făcut Avraam. Totuşi, credinţa adevărată merge mai departe. Înseamnă nu numai să ai lumina, ci să te odihneşti în mod deplin pe Acel singur (Isus) pe care ni-l descoperă lumina.

Un misionar avea o dificultate: să găsească un cuvânt pentru „a te încrede“ sau „a crede“ în limba locală. Într-o zi a chemat pe un creştin din acel loc şi când acesta stătea liniştit pe scaun, l-a întrebat ce făcea. Acela i-a răspuns în limba din acel loc că „se odihnea“, Nu era chiar cuvântul pe care-l dorea misionarul, de aceea şi-a ridicat picioarele de pe podea şi a întrebat din nou pe localnic ce anume făcea. Creştinul i-a răspuns: „Acum te odihneşti pe deplin: te încrezi“, folosind un cuvânt nou pentru urechea misionarului. Acesta era cuvântul pe care-l dorea. În felul acesta, credinţa se odihneşte, se bazează în totul pe Hristos, fără să atingă picioarele de pământ.

Credinţa socotită ca dreptate

Să citim mai departe la Romani 4.5, unde ni se spune că credinţa unui credincios îi este socotită ca dreptate. Ce înseamnă aceasta? Mai întâi, să nu ne gândim într-un fel negustoresc, ca şi cum noi I-am aduce lui Dumnezeu o anumită măsură de credinţă şi am primi o anumită măsură de dreptate. În al doilea rând, nici să nu ne gândim la ea într-un sens chimic, că credinţa noastră ar fi transformată în dreptate. Mai degrabă, Avraam este marele exemplu a ceea ce înseamnă credinţa. Şi el şi noi suntem socotiţi de Dumnezeu ca drepţi, având în vedere credinţa. Credinţa ne aduce toate meritele care îndreptăţesc ale sângelui lui Hristos. Ca rezultat, suntem socotiţi pentru totdeauna ca şi cum niciodată n-am fi păcătuit, acesta fiind sensul îndreptăţirii. De fapt, a crede în Domnul Isus Hristos este cel dintâi lucru drept pe care-l face cineva.

Lucraţi mântuirea voastră

Filipeni 2.12 ne spune: „lucraţi mântuirea voastră“ şi astfel ar părea să fie în conflict cu cele ce am spus şi în Efeseni 2.8-9 care precizează că prin har suntem mântuiţi, „prin credinţă... nu din fapte, ca să nu se laude nimeni.“ Subiectul din Filipeni 1 şi 2 este umblarea practică a celui credincios şi toate versetele trebuie interpretate în legătură cu contextul lor. Aceşti credincioşi din Filipi au avut de întâmpinat multe dificultăţi, dar Domnul Isus era marele lor Exemplu. Conştienţi de slăbiciunea lor, ei aveau să lucreze mântuirea lor din formele variate ale răului care îi ameninţa. Dumnezeu avea să-i ajute: prin Duhul Sfânt, El lucrează în noi şi noi lucrăm în afară.

Pocăinţa şi credinţa

Săfim cu grijă să nu predicăm întotdeauna „numai: crede“. Apostolul Pavel predica mereu „pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa faţă de Domnul nostru Isus Hristos“ (Fapte 20.21). Când i-a vorbit temnicerului îngrijorat din Filipi, în al cărui suflet lucrarea de pocăinţă se făcuse, apostolul spune numai: „Crede în Domnul Isus Hristos“ (Fapte 16.31). Aici, numai „crede“ era chiar ce trebuia. În mai puţin de o oră după mântuirea lui, temnicerul şi-a arătat cea dintâi faptă bună a lui (vers. 33) care era rodul şi dovada credinţei lui.

În Fapte 26.20, Pavel spune din nou că el predicase ca oamenii „să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, făcând fapte vrednice de pocăinţă“. Şi acest lucru este foarte important. Dacă o persoană mărturiseşte că este mântuită, putem cere pe drept ca schimbarea să fie evidentă în viaţa ei de toate zilele, înainte de a-i accepta pe deplin mărturia. Dar, încă odată, faptele bune sunt un rezultat al schimbării pe care harul l-a lucrat în inimă.

Credinţa moartă

Iacov 2.17-20 vorbeşte de o „credinţă moartă“ care este o simplă credinţă omenească sau numai a minţii, şi nu credinţa vie care îşi are izvorul în Dumnezeu. Demonii au acest fel de credinţă (vers. 19). Se poate ca exterior să apară a fi credinţă reală, dar ea nu are fapte bune. Este numai o invitaţie – un pom uscat şi fără folos. Nu are roade.

Un exemplu este dat în Ioan 2.23-25 şi 6.66-71. Unii credeau în minunile pe care le făcea Domnul Isus – o credinţă cu capul – dar nu în El şi astfel s-au depărtat de El. Petru, de altă parte, avea o credinţă vie. Iuda Iscarioteanul este un exemplu de om cu cea mai mare formă de mărturie exterioară, dar cu totul fără credinţă.

Credinţa este puterea activităţii

Când cei care spun că sunt creştini au puţine fapte sau deloc, numai Dumnezeu poate cunoaşte realitatea, care este adevărata stare a sufletului (2 Tim. 2.19). Faptele bune sunt ca limbile care se mişcă de la ceas. Ele arată activitatea dinăuntru. Credinţa este puterea activităţii. Se poate ca astfel de oameni să fie numai creştini de nume, ca ceasul-jucărie a unui copil, cu limbile desenate pe ecran, dar cu nimic înăuntru. Sau poate ceva dinăuntru a ajuns să fie greşit: un astfel de om poate s-a afundat într-o situaţie lumească şi joasă şi de aceea „este orb, cu vederea scurtă, şi a uitat curăţirea de păcatele lui de odinioară“ (2 Petru 1.9). Şi „după rod se cunoaşte pomul“ (Mat. 12.33).Deoarece creştinul este Biblia lumii, putem înţelege sublinierea pusă pe fapte bune în Scriptură (Efes. 2.10): 1 Petru 2.9-12: Tit 2).

Faptele bune şi împărăţia de o mie de ani

Totuşi trebuie să înţelegem clar că faptele celui credincios pe pământ nu vor afecta (acorda sau păgubi) locul lui în cer, pentru că locul nostru în cer este numai pe baza lucrării lui Hristos. Tatăl „ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină (Col. 1.12). Totul este prin har. Fiecare creştin adevărat are „dreptul“ la un loc bun, egal, în cer.

Pe de altă parte, faptele noastre vor afecta mult locul nostru în împărăţia de o mie de ani a Domnului nostru Isus Hristos, cum se arată în parabola „talanţilor“ (Mat. 25.14-30) şi a „minelor“ (Luca 19.11-27). Mai mult, 2 Petru 1.5-11 ne sune să prisosim în orice har şi lucrare, „pentru că astfel vi se va da din belşug intrarea în Împărăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.“ Sunt grade de poziţie în împărăţia de o mie de ani.