Credinţa întăreşte conştiinţa

"Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept casă ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate" (1 Ioan 1.9)

Când ne-a creat, Dumnezeu a vrut să aibă creaturile Sale pentru Sine, dar de când a intrat păcatul, în natura omenească există unele lucruri de care se serveşte Satan ca să ne abată de la Dumnezeu sau să ne tulbure.

Avem, de exemplu, o facultate: CONŞTIINŢA, fară de care n-ar fi fost posibil să avem vreo relaţie cu Dumnezeu. Fie că suntem credincioşi sau nu, ea ne judecă privitor la bine sau rău, ne acuză sau ne aprobă.

Satan tulbură conştiinţa noastră ca să ne înspăimânte, în timp ce Hristos o atinge pentru a ne aduce la cunoaşterea privilegiilor eterne pe care ni le-a obţinut. Sentimentul că dreptatea este necesară ca să plăcem lui Dumnezeu este un lucru natural al omului. Satan acţionează asupra acestui sentiment şi ne împinge la fapte bune pentru a ne îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu; el ne abate astfel de la simpla credinţă, singura prin care putem fi îndreptăţiţi.

Orice om are o oarecare idee înnăscută de evlavie. În păgânism, Satan deturnează aceasta în favoarea lui, luând locul lui Dumnezeu, astfel că evlavia naturală a omului îngenunchează înaintea demonilor. Mulţi oameni se cred evlavioşi pentru că au un viu sentiment al frumuseţilor din creaţie. Satan se serveşte atunci de un sentiment drept ca să abată evlavia de la singurul ei obiect. El va merge chiar până acolo că va face dintr-un credincios un om mistic, adică un om a cărui evlavie are ca obiect ceea ce I se cuvine lui Dumnezeu, în loc să privească la ceea ce este Dumnezeu pentru el.

Astfel, Satan se serveşte de toate aceste lucruri drepte şi bune în ele însele, ca să ne seducă. Să nu uităm că el amestecă întotdeauna puţin adevăr la minciunile lui; să evităm astfel să considerăm bune anumite lucruri care ne sunt prezentate în felul acesta pe motiv că ele conţin adevăr. Vrăjmaşul merge până acolo că se serveşte de comuniunea noastră cu Dumnezeu ca să ne tulbure şi să ne pună în încurcătură. Aceasta li se întâmplă multor credincioşi când citesc prima epistolă a lui Ioan.

Apropiindu-ne de Dumnezeu, credinţa întăreşte conştiinţa şi pune în lumină lucrurile prin care Satan caută să ne rătăcească. Ea ne arată, de exemplu, faptele bune ca fiind fructe ale dragostei şi nu ca mijloace de îndreptăţire. Numai îndreptându-ne privirile asupra Domnului Isus, facându-L real şi evident şi - prin chiar acest fapt - distrugând tot falsul misticism, Dumnezeu ne face să intrăm în comuniune cu El.

Noi spunem „fals misticism", pentru că această epistolă ne arată natura lui Dumnezeu în cel credincios, dar ea are grijă să corecteze ceea ce o asemenea expunere ar putea avea periculos pentru noi; de aceea ne prezintă dragostea Iui Dumnezeu faţă de noi, manifestată în Persoana şi în darul lui Hristos.

Principiile enunţate în această epistolă sunt într-un mod absolut, pentru că sunt considerate în ele însele şi în adevărul lor înaintea lui Dumnezeu.

Aşa vorbeşte Duhul în epistolele Iui Ioan şi chiar Domnul Isus vorbeşte în evanghelia aceluiaşi apostol.

Aceste principii abstracte - cum spuneam - sunt considerate în ele însele; nu sunt văzute nici în aplicaţia lor, nici în excepţii de detaliu.

Nu poate fi înţeleasă prima epistolă a lui Ioan, dacă adevărurile pe care aceasta le învaţă nu se văd aşa cum sunt ele înaintea lui Dumnezeu, nu cum sunt înaintea oamenilor.

Ceea ce ni se spune în versetele 1-4 din capitolul 1 arată că orice sfat al lui Dumnezeu s-a realizat pentru noi într-un mod palpabil.

Aceasta reduce deodată la nimic orice misticism.

În versetul 3 este indicat scopul epistolei şi anume de a ne introduce în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul. Aceasta face puterea şi bucuria vieţii creştine.

Fără îndoială, vom face în fiecare zi noi descoperiri în această comuniune, dar suntem în ea. Noi nu vedem în fiecare zi în prietenul nostru un prieten nou, dar îi vom descoperi mereu trăsături noi, care ne-au scăpat.

La versetul 5 găsim un mesaj: Dumnezeu este lumină şi: „ Toate, fiind condamnate, sunt descoperite de lumină, pentru că ceea ce descoperă lotul este lumina" (Efeseni 5» 13).

Lumina scoate în evidenţă ce este rău; o singură rază de soare într-o cameră obscură este de ajuns pentru a descoperi praful de care este aerul plin.

Trăind viaţa lui Hristos avem lumină şi putem înţelege ce este ea, lucru imposibil înainte de a avea lumina.

„Sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat" (versetul 7).

Există trei feluri de a înfăţişa problema păcatului:

1. păcatul în noi;

2. păcatele făcute înainte de întoarcerea noastră la Dumnezeu;

3. păcatele în care cădem când suntem copii ai Iui Dumnezeu.

Deseori, aceste diferite moduri de a considera păcatul ne tulbură. Noi înţelegem cu uşurinţă iertarea păcatelor comise înainte de a fi credincioşi; dar suntem mult mai exersaţi referitor la problema păcatului care este în noi, până acolo încât am învăţat că Dumnezeu a condamnat (nu a iertat) păcatul (nu păcatele) în carne, la crucea lui Hristos (Romani 8.3).

Credinciosul este mai îngrijorat când descoperă păcatul în el după convertirea lui, decât a fost atunci când s-a convins de păcatele comise înainte de aceasta.

Dar se poate spune că Hristos a murit pentru el aşa cum este.

Tot răul pe care Dumnezeu poate să-l descopere în noi a fost scos afară şi nu mai cade sub judecata lui Dumnezeu, pentru că Hristos a murit pentru acesta.

Un al doilea motiv de tulburare pentru cel credincios sunt căderile.

Înainte de întoarcerea la Dumnezeu, Satan ne orbeşte, cufundându-ne în bucuria lumii. După aceasta, el caută să ne înfricoşeze, făcându-ne să ne pierdem încrederea în Dumnezeu - profitând în acest scop de păcatul care este în noi şi de păcatele pe care se întâmplă să le comitem după ce am devenit credincioşi.

Dar asupra acestui ultim punct, Cuvântul ne descoperă că în afara împăcării împlinite o dată pentru totdeauna, noi avem un Avocat alături de Tatăl. Spun: „afară de împăcarea...", pentru că, dacă păcatele noastre nu sunt acum ispăşite, ele nu vor fi niciodată. Fără vărsare de sânge nu este iertare; şi sângele nu poate fi vărsat acum a doua oară; dar dacă, fiind credincioşi, ni se întâmplă să păcătuim, comuniunea noastră cu Tatăl este ruptă; trebuie să fie restabilită.

La aceasta răspunde slujba de Avocat (mijlocitor). Avocatul nostru este Isus Hristos Cel Drept. În Persoana Domnului Hristos, dreptatea nu este luată dinaintea lui Dumnezeu; şi El este acolo pentru noi; Cel Drept este Avocatul nostru. Astfel, comuniunea poate fi restabilită.

Scriptura face diferenţa între păcatul ca fiind natura noastră păcătoasă, seva arborelui, şi păcatele care sunt fructele acestuia. Hristos a răspuns la toate acestea şi menţine sau restabileşte comuniunea.

Să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru deplina certitudine pe care o avem despre totala noastră acceptare în Domnul Hristos.

(Extras din „Le Mess. Ev. ", 1887)