Credinciosul în lume

Dumnezeu ne-a prezentat prin Duhul Său în Vechiul Testament, adesea în puţine cuvinte, biografii remarcabile ale unor bărbaţi, care i- au fost plăcuţi. Noi am citit adeseori aceste biografii, dar vestea conţinută în acestea ne este mereu necesară.

Acei bărbaţi au trăit în aceeaşi lume ca noi. Nici ei nu L-au văzut pe Dumnezeu cu ochii trupeşti. Iar El nu li S-a descoperit lor în aceeaşi măsură mare ca nouă. Dar ei au ţinut cu tărie şi cu răbdare în credinţă ceea ce au cunoscut despre Dumnezeu, astfel că noi trebuie să ne întrebăm astăzi: Este şi credinţa noastră tot atât de vie?

Relatarea despre viaţa lui Enoh se concentrează în Geneza 5 asupra expresiei care apare de două ori: „Enoh a umblat cu Dumnezeu“, iar în Evrei 11 asupra mărturiei lui Dumnezeu, că Enoh i- a fost plăcut lui Dumnezeu datorită credinţei sale. În această atitudine a înaintat trei sute de ani. Enoh a avut o familie cu fii şi fiice şi tot ceea ce ţine de o familie. Dar nici întrebările cu privire la existenţă, nici cele cu privire la educaţie, sau alte griji nu l-au putut îndepărta de la Dumnezeu. În toate lucrurile, Enoh Îl „căuta“ pe Dumnezeu, iar Dumnezeu i S-a arătat întotdeauna ca „cel care răsplăteşte“, care dă un răspuns credinţei sale.

Mediul său nu a fost cu nimic mai bun decât cel în care trăim noi astăzi. Omenirea se îndrepta atunci spre judecata prin potop, deoarece răutatea ei era mare. În inima oamenilor era duşmănie faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi cei care stăteau de partea lui Dumnezeu. Enoh suferea din cauza a tot ce făceau şi spuneau oamenii. Prorocia sa din Epistola lui Iuda a avut punctul de plecare oamenii din timpul său. Prorocia sa era: „Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să-i dovedească vinovaţi pe toţi cei neevlavioşi dintre ei de toate lucrările lor de neevlavie, pe care le-au făcut fără evlavie, şi de toate cuvintele aspre, pe care păcătoşii neevlavioşi le-au vorbit împotriva Lui.“ Enoh împreună cu strămoşii credincioşi şi cu familia sa formau o minoritate în mijlocul oamenilor nelegiuiţi. Dar împreună cu Dumnezeu, el era în superioritate şi s-a putut împotrivi în credinţă influenţelor lor puternice în toate domeniile vieţii.

În această scurtă biografie din Cuvântul lui Dumnezeu nu citim nimic despre întreruperi în umblarea lui Enoh cu Dumnezeu în timpul celor trei sute de ani. Ah, astfel de întreruperi în căutarea părtăşiei cu El, în ascultare, în dependenţă de El, în veghere sunt foarte periculoase pentru noi! Ele devin deseori o obişnuinţă şi duc la o viaţă de creştin lipsită de viaţă, fără pace şi bucurie. Ceea ce a spus odinioară David, să fie şi dorinţa noastră constantă: „Sufletul meu Te urmează de aproape“ sau „Sufletul meu stă lipit de Tine“ (Psalm 63.8). Şi Domnul Isus ne spune: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi“ (Ioan 15.4).

Credincioşia în umblarea lui Enoh cu Dumnezeu a avut un final minunat: „Prin credinţă, Enoh a fost mutat, ca să nu vadă moartea“ - „Dumnezeu l-a luat“. Nu citim că acest sfârşit fericit al căii sale de credinţă i-ar fi fost descoperit dinainte. Pentru noi însă deja aici, jos, promisiunea tare a Domnului nostru: „Iată, Eu vin curând“ este un îndemn puternic să ne curăţim, „după cum El este curat“ şi „să prisosim întotdeauna în lucrarea Domnului“ (1 Ioan 3.3 şi 1 Corinteni 15.58).

În biografia lui Noe stă în punctul central construirea corăbiei (Geneza 6-8). Şi el „a umblat cu Dumnezeu“. El a fost „un om drept, integru“ printre contemporanii săi, deoarece poseda prin credinţă viaţă nouă, iar acţiunea şi vorbirea sa stăteau în legătură cu Dumnezeu. De aceea a găsit „har înaintea Domnului“. Dumnezeu nu l-a nimicit o dată cu necredincioşii, ci mai degrabă i-a poruncit să construiască o corabie pentru salvare.

Dumnezeu a dat oamenilor încă o perioadă de o sută douăzeci de ani pentru a se întoarce la El (6.3). În această perioadă lungă, Noe a lucrat zilnic la corabie.

De la început până la sfârşit a fost o lucrare a credinţei, care a trebuit să fie făcută după indicaţiile Dumnezeului nevăzut. Noe nu s-a putut baza pe niciunul dintre contemporanii săi. Aceştia trăiau în lucrurile vizibile şi erau conduşi inconştient în pierzare de „căpetenia autorităţii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării“. Dar necredinţa celorlalţi nu l-a împiedicat pe Noe să pregătească o corabie, „după ce a fost înştiinţat despre cele nevăzute încă, fiind cuprins de teamă“ (Evrei 11.7). Pentru înţelegerea sa omenească, judecata vestită de Dumnezeu era încă departe; pentru credinţa sa însă, judecata lui Dumnezeu era o realitate gravă, care l-a împins să acţioneze imediat.

Tot ceea ce făcea Noe în legătură cu construirea corăbiei era mărturia continuă faţă de semenii săi: judecata lui Dumnezeu vine! Fie că tăia cu securea copaci de gofer şi apoi cu fierăstrăul, fie că stivuia scândurile pentru următoarele prelucrări, fie că îmbina părţile componente măsurate şi la final ungea încheieturile cu smoală, toate aceste zgomote şi tot ce puteau vedea oamenii din scheletul corăbiei care se forma, îi avertizau cu privire la mărturia de credinţă a lui Noe: Cuvântul lui Dumnezeu se va împlini.

Noe este numit în 2 Petru 2.5 „predicator al dreptăţii“. Dar remarcăm faptul că niciunul dintre cuvintele sale, pe care le-a rostit cu siguranţă în aceşti ani lungi dinainte de potop, nu este notat. Predica sa a fost în mod deosebit corabia, aşa cum şi astăzi întregul comportament şi întreaga acţiune a creştinilor sunt mesajele principale ale credinţei lor. De fapt ni se spune: „Fiţi întotdeauna gata pentru a da răspuns oricui vă cere socoteală cu privire la speranţa care este în voi, dar cu blândeţe şi cu teamă, având o conştiinţă bună, pentru ca, în ceea ce vorbesc împotriva voastră ca de nişte răufăcători, să fie daţi de ruşine cei care defăimează purtarea voastră bună în Hristos“ (1 Petru 3.15, 16). Tot aşa şi lui Noe i s-a cerut cu siguranţă socoteală cu privire la construcţia sa uriaşă şi bătătoare la ochi, care vorbea despre judecata dreaptă a lui Dumnezeu care urma să vină, iar Noe a dat prin credinţă un răspuns. Dar ce trist! În ciuda mărturiei sale clare şi deşi îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu a durat o perioadă atât de lungă până la construirea corăbiei, necredincioşii au rămas neascultători şi au murit. Numai opt suflete, Noe şi familia sa, au fost salvaţi (versetul 20).

Ce bine că cei credincioşi din timpul de astăzi nu trebuie numai să mărturisească despre credinţa lor personală cu privire la judecata viitoare, ci pot şi să meargă şi să „predice“ Evanghelia harului în Isus Hristos (Marcu 16.15)! Sămânţa Cuvântului aduce încă mult rod în lume, pentru salvarea multor oameni. Să facă Domnul ca slujba noastră în răspândirea Evangheliei să corespundă conducerii şi aşteptărilor lui Dumnezeu!

La final să ne îndreptăm atenţia spre istoria bogată a lui Avraam, care ne este binecunoscută. Din această istorie ne vom ocupa de câteva puncte care ne amintesc în alt mod, ce trebuie să caracterizeze astăzi calea credinciosului prin lume.

„Dumnezeul gloriei“ i s-a arătat lui Avraam, pe vremea când încă locuia dincolo de râu, unde părinţii lui Israel se închinau zeităţilor. Dumnezeu i-a cerut să părăsească ţara, rudenia şi casa tatălui său (Geneza 12.1; Fapte 7.2; Iosua 24.2). De atunci înainte trebuia să-L urmeze numai pe Domnul, până la ţinta finală pe care patriarhul a recunoscut-o mai târziu ca „cetatea care are temelii, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11.10).

Ce încredere puternică a fost necesară în Dumnezeul cel viu, pentru a părăsi cu toată casa sa şi cu cirezile sale de vite patria sa şi pentru a porni, „neştiind unde merge“! Dar Dumnezeu i-a dat această credinţă exemplară, care trebuia să caracterizeze întreaga lui viaţă.

Avraam a fost chemat de Dumnezeu, înainte ca Domnul să-i poată da lui şi seminţei sale ţara promisă, pentru că „nelegiuirea amoriţilor nu este încă deplină“. Tocmai faptul că a rămas un străin în ţara Canaan, că Dumnezeu nu i-a dat acolo nicio moştenire, nici măcar un picior, îl face pentru noi un exemplu. Şi noi am fost scoşi din „veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru“ (Galateni 1.4), pentru a intra mai târziu în moştenirea noastră. Dar această moştenire nu este pentru noi o ţară pământească, în care curge lapte şi miere, ci este gloria lui Dumnezeu sus, în cer.

Cum a umplut Avraam perioada de aşteptare prevăzută de Dumnezeu, care pentru el a durat toată viaţa? Prin credinţă a rămas în ţară – pentru el ţara promisă – „ca într-o ţară străină, locuind în corturi, cu Isaac şi Iacov“ (Evrei 11.9). Patriarhul a pus în practică acest caracter de străin, deşi ştia că pentru el şi sămânţa sa nu se va schimba nimic la această stare sute de ani. El mai ştia că va fi înmormântat acolo după ce va atinge o vârstă frumoasă. În ciuda înclinaţiei fireşti să îţi faci totul comod acolo unde locuieşti, Avraam a rămas într-un cort, unde totul era provizoriu, trecător şi limitat la cele necesare. Să strângi un cort şi să pleci mai departe este uşor.

Şi faţă de locuitorii acelei ţări, Avraam a mărturisit că este un străin. Nu se îndrepta oare ţara, datorită închinării sale la idoli, spre judecată? Avraam nu a vrut să stea în porţile ţării aceleia, ca Lot, pentru a avea un cuvânt de spus. El le-a spus copiilor lui Set: „Eu sunt străin şi locuitor temporar între voi“ (Geneza 23.4).

Cum arătăm noi, care „nu suntem din lume“, dar care suntem binecuvântaţi cu binecuvântări spirituale, cereşti, caracterul de străini? Noi avem o promisiune mai bună decât aceea de a fi îngropaţi aici la o vârstă frumoasă. Noi aparţinem Miresei Domnului, căreia El i-a promis că va reveni. A ţine fără întrerupere în inimă această aşteptare, ca o „nădejde fericită“, care se poate împlini conform Cuvântului lui Dumnezeu în fiecare zi, este mijlocul cel mai bun pentru a putea trăi ca străini în această lume. Imediat ce creştinul presupune că mai are de trăit aici încă un timp, până ce va veni Domnul, este în pericol să umple acest timp după înclinaţiile sale pământeşti.

Avraam a construit un altar acolo unde a trăit ca şi străin. Pe baza jertfei pe care a adus-o pe acel altar, a putut să menţină părtăşia cu „Dumnezeul gloriei“ şi să-i slujească. Nouă creştinilor ni se spune în Evrei 13.10: „Noi avem un altar“. Faţă de iudeii din Ierusalim, noi putem să exercităm adevărata slujbă pentru Dumnezeu pe baza jertfei desăvârşite a lui Hristos. Avem marele privilegiu să venim mereu la Masa Domnului şi să ne preocupăm cu Mielul lui Dumnezeu care S-a dat pentru Dumnezeu şi pentru noi la cruce. Atunci ne adâncim în suferinţele Sale, care Îl fac pentru noi atât de preţios şi ne gândim la diversele aspecte ale jertfei Sale desăvârşite, al cărei bun miros îl aducem în adorare înaintea lui Dumnezeu. Binecuvântarea unor astfel de ore de părtăşie cu Tatăl şi Fiul, dar şi unii cu alţii, ca expresie a unităţii Trupului lui Hristos, ne însoţesc şi în zilele pelegrinării noastre şi ne amintesc că patria noastră este în gloria de sus.

Prin umblarea lor fidelă cu Dumnezeu, prin mărturia lor faţă de oamenii din această lume, precum şi prin arătarea caracterului de străini şi prin slujba adusă lui Dumnezeu, aceşti bărbaţi din Vechiul Testament, Enoh, Noe şi Avraam, sunt pentru noi, credincioşii din timpul actual, exemple încurajatoare. Nu ne-a dăruit Dumnezeu în Hristos „toate cele privitoare la viaţă şi evlavie“, ca să putem trăi în aceasta cu „toată silinţa“?