(versetul 18) în sfârşit, apostolul pune salutul final cu propria sa mână. Acesta este semnul autenticităţii epistolei sale (2 Tesalonicei 3.17) şi aceasta devenise necesar, pentru că oameni rău intenţionaţi făceau uz de epistole ca venind de la el (Pavel: 2 Tesaloniceni 2.2). Vedem din epistola către Romani că Pavel nu scria totdeauna el însuşi epistolele sale, ci le dicta vreunui frate (Romani 16.22). El insistă faţă de Galateni asupra faptului că el a scris totul cu mâna lui (Galateni 6.11), ca să le arate mai bine toată grija lui pentru ei, şi aceasta vine să întărească gândul că în general el nu scria el însuşi. în orice caz, el lua măsuri de precauţie pentru ca să nu se abuzeze de autoritatea numelui său, tristă necesitate care arată cât de timpuriu falsitatea şi înşelătoria au fost întrebuinţate, vai! în lucrurile religioase. Numai terminând, apostolul a cărui completă absenţă de egoism se vede în aceasta, cere Colosenilor „să-şi aducă aminte de lanţurile lui." Nu este o plângere aici: el suferea pentru Domnul; dar el simţea în inima sa atât de iubitoare, nevoia de simpatia sfinţilor. Ce chemare înduioşătoare! Ea trebuia într-adevăr să meargă până la inima Colosenilor. Oh! să ne gândim la slujitorii lui Dumnezeu în greutăţile şi suferinţele lor. El le urează ca harul să fie cu ei, acest har pentru a-i însoţi, a-i susţine, a-i păzi şi a-i încuraja până la capătul călătoriei, har de care noi toţi avem totdeauna o atât de mare nevoie!