(versetul 7) „în ele aţi umblat şi voi odinioară, când trăiati în aceste lucruri." Cuvintele „umblaţi si trăiaţi" nu sunt o repetiţie; prin primul trebuie să înţelegem purtarea, faptele; al doilea exprimă chiar viaţa care produce aceste fapte. Colosenii ca păgâni au umblat altădată în această corupţie morală care este una din trăsăturile izbitoare ale păgânismului şi care se regăseşte, vai! în creştinătatea mărturisitoare (comparaţi Romani 1.29-31 cu 2 Timotei 3.1-5); aceasta era manifestarea vieţii firii păcătoase în care ei trăiau atunci, şi aceste lucruri erau, pentru a spune astfel, sfera acestei vieţi. Dar acum ei nu mai existau în viaţa în care aceste lucruri se practică. Ei erau morţi în Hristos şi introduşi într-o viaţă nouă. Creştinul trebuie să înfăptuiască această viaţă nouă în mersul său (în umblarea sa) şi pentru aceasta să urmeze îndemnul din versetele următoare: „Dar acum lăsaţi-vă de..." (versetele 8 şi 9). Trebuie deci să te laşi de „toate aceste lucruri: mânie, iuţime, răutate etc.", să le renegi (să le tăgăduieşti), să le lepezi complet din viaţa ta de toate zilele. Acestea sunt ieşirile (izbucnirile) voinţei proprii şi ale unei inimi fără frâu. Ele nu se potrivesc cu viaţa lui Hristos, care este a noastră; să luăm foarte bine seama la acest lucru si să veghem, pentru ca aceste manifestări ale omului vechi să nu se producă. Unde am văzut noi vreodată unul singur din aceste lucruri în viaţa adorabilului nostru Mântuitor, El Însusi blândeţea si răbdarea statornică? „Eu sunt blând şi smerit cu inima" zicea El, iar prorocul spunea despre El: „El nu va striga, nu-şi va ridica glasul şi nu-1 va face să se audă pe străzi", El, care, când era batjocorit nu răspundea cu batjocuri şi care era adevărul însuşi. Noi trebuie să călcăm pe urmele Lui şi să umblăm ca El în adevăr în toate lucrurile (1 Petru 2.21-24; Matei 11.29;12.19).

Să observăm că, în aceste două versete, noi avem: răutatea exterioară, care se arată în fapte şi cuvinte, care caracterizează pe omul firesc şi la care creştinul trebuie să renunţe (versetul 8); şi minciuna, care este un semn distinctiv al omului vechi. Dar creştinul, fiind mort împreună cu Hristos, prin acest fapt s-a dezbrăcat de omul cel vechi cu ceea ce îl caracterizează.

Dar dacă creştinul s-a dezbrăcat de omul cel vechi — acesta este un fapt — şi trebuie să umble tăgăduind tot ceea ce se referă la el şi renunţând la tot, pe de altă parte el s-a îmbrăcat cu omul cel nou, rezultat al învierii sale cu Hristos. Găsim expresia „omul nou" în epistola către Romani, pentru că este vorba acolo de moartea noastră împreună cu Hristos. Aici, în Coloseni, unde creştinul este înviat cu Hristos, el, a cărui viaţă este Hristos, omul nou este introdus, fiind ceea ce îl caracterizează. El s-a îmbrăcat cu omul cel nou şi nu trebuie să se îmbrace. Este un fapt dobândit. Insă omul nou „este reînnoit în cunostintă": el are ceea ce nu a fost mai înainte în om, înţelegerea lui Dumnezeu şi a lucrurilor divine.