(versetul 22) Ajungem acum la datoriile robilor faţă de „stăpânii lor pământeşti." Această poziţie de subordonare nu provenea dintr-o instituţie divină, de la creaţie, ci era o urmare a intrării păcatului în lume. Sărmanii robi erau proprietatea stăpânilor lor; dar aceia dintre ei care erau ai lui Hristos erau nişte eliberaţi ai Domnului (1 Corinteni 7.23). Dacă puteau să-şi recapete libertatea, ei trebuiau să se folosească; dacă nu, să nu se neliniştească de starea lor umilită, deoarece era pentru ei o ocazie de a-L sluji pe Domnul (Stăpânul) Hristos.

Este mişcător văzând cum apostolul, prin Duhul Sfânt, îi încurajează pe sfinţii care se aflau în această condiţie tristă si nefericită. El înaltă gândurile lor de la „stăpânii lor pământeşti", la Domnul lor sau Stăpânul după Duhul. Toate răspunderile lor şi motivele lor de acţiune erau astfel transformate, şi acolo de asemenea ei găseau încurajarea lor şi mângâierea lor.

Dincolo de stăpânii lor, ei puteau să-1 vadă pe Domnul. Pentru că aveau în inimile lor teama Sa — teamă în iubire — ei trebuiau să asculte în toate lucrurile de stăpânii lor. Pentru că ei se temeau de acest Stăpân nevăzut, care cerceta toate faptele lor şi gândurile lor, ei trebuiau să-i slujească pe stăpânii lor nu numai când ei erau de faţă — nu numai sub ochii lor — ci totdeauna, în toate împrejurările, cu o inimă sinceră, fără interes, care nu căuta să placă oamenilor pentru a obţine de la ei vreun avantaj, ci străduindu-se să placă Domnului. Ce temei nobil şi puternic pentru a-şi regla viaţa.