(versetul 21) în ceea ce îi priveşte pe copii, corespunde şi îndemnul adresat părinţilor. Aceştia trebuie să menţină autoritatea lor de capi în familie. Ei trebuie să-i instruiască pe copiii lor, să-i îndrumeze, să-i mustre, să-i pedepsească chiar, dacă aceasta este necesar (Efeseni 6.4; Geneza 18.19; 1 Samuel 2.23-24; Proverbele 13.24; 19.18; 22.15; 23.13-14). Aici, în Coloseni, nu găsim aceste îndemnuri, ci găsim duhul în care părinţii trebuie ca, aplicându-le, să acţioneze faţă de copiii lor, un duh de înţelepciune şi de iubire, asemănător aceluia cu care Dumnezeu, Tatăl nostru ne tratează pe noi. „Taţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu se descurajeze."

O severitate excesivă, neponderată, care nu deosebeşte între greşeală şi greşeală după gravitatea fiecăreia, care nu ţine cont de caracterul copilului, de temperamentul său mai mult sau mai puţin sensibil, sau excese de severitate amestecate cu excese de indulgenţă, sau a pedepsi cu mânie, ca şi cum ai avea o jignire personală de răzbunat, şi nu o dreaptă disciplină de exercitat pentru binele copilului şi în aşa fel încât copilul să nu poată să se îndoiască de faptul că, chiar pedepsindu-l, noi îl iubim, sunt toate lucruri de natură să-i irite pe copii (să-i intărâte). Iubirea lui pentru părinţii lui se răceşte astfel; el se descurajează în eforturile pe care poate le-a făcut pentru a-i mulţumi şi el este împins să caute în afară, în lume, o fericire pe care n-o găseşte în cercul familiei.

Iubirea, iubirea adevărată, fără slăbiciune, dar atentă, aşa cum se potriveşte copilului la care totul trebuie format, care este o plantă delicată care are nevoie de îngrijire şi mai ales de căldura inimii la aceia care se ocupă de ei, iată ce trebuie să stăpânească în educaţia creştină. Nu aşa acţionează Dumnezeu, El, al cărui exemplu noi trebuie să-1 urmăm în totul? Dacă El ne pedepseşte, este spre folosul nostru, ca să fim părtaşi sfinţeniei Sale, deci în dragoste şi potrivit cu înţelepciunea Sa pentru adevăratul nostru bine. Părinţi creştini, voi trebuie să arătaţi totodată înţelegerea, grija, discernământul, înţelepciunea, tăria, hotărârea neclintită pentru a-i creşte pe copiii voştri. Cum să înfăptuim o sarcină atât de mare, atât de frumoasă dar atât de dificilă? Numai trăind aproape de Dumnezeu, aproape de Hristos, în părtăşia Sa, pentru a păstra totdeauna calmul care se potriveşte exercitării datoriei voastre părinteşti. „Dacă Hristos este recunoscut, familia este un cămin preţios de iubire dovedită, unde inima este crescută în legăturile pe care Dumnezeu însuşi le-a format, şi care, hrănind iubirea, fereşte de patimi şi de voinţa proprie." Să observăm că, în timp ce copiii sunt îndemnaţi să asculte de părinţii lor, aici îndemnul se adresează taţilor numai. Pentru ce? Pentru că există din fire, în inima mamelor, o afecţiune pentru copiii lor, care ar face acest îndemn inutil fată de ele. Dar mamele creştine să-şi amintească şi că această afecţiune nu trebuie niciodată să se transforme într-o indulgenţă care le-ar împinge să acopere greşelile, sau le-ar îndemna să ascundă capului familiei ceea ce trebuie mustrat sau pedepsit la copil. Ele să fie cele dintâi care să arate respectul lor pentru autoritatea pe care Dumnezeu a stabilito în familie. Cât este de fericită familia creştină care se mişcă în această atmosferă de iubire, de pace, de înţelegere în care Domnul stăpâneşte în harul Său, în care El rămâne într-adevăr. Cât de mare şi puternică va fi mărturia sa în mijlocul lumii.