(versetele 18-20) După aceste principii generale şi de o imensă importanţă pentru viaţa creştină practică, apostolul ajunge la datoriile credincioşilor în diferitele relaţii în care ei se găsesc. în primul rând, avem relaţiile naturale, aşezate de Dumnezeu, cum vedem chiar de la început şi pe care Domnul şi Duhul Sfânt le aprobă (vedeţi Matei 15 si 19 si îndemnurile în Efeseni 5 si 6). Credincioşii trebuie deci să manifeste caracterul lor ca atare în aceste relaţii, adică în cămin (în familie). Să remarcăm felul în care Domnul este pretutindeni introdus aici, ca Acela care are autoritate şi care este izvorul oricărei autorităti. El este aici, prezidând în mijlocul familiei creştine, ca Domnul. Se cade ca obligaţiile (datoriile) să se înfăptuiască în prezenţa Sa, pentru a-I plăcea, recunoscând autoritatea Sa, căci a fi creştin înseamnă a mărturisi că Hristos este Domnul. Această autoritate a Domnului este invocată pentru a susţine îndemnurile adresate acelora care se află într-o condiţie de subordonare — femeile şi copiii. Dacă femeile trebuie să fie supuse, aceasta se „cuvine în Domnul"; dacă copiii trebuie să asculte, „aceasta este plăcut în Domnul." în armonie cu gândul Domnului, în prezenţa Sa şi sub autoritatea Sa, supunerea şi ascultarea trebuie să fie arătate. Ce motiv puternic pentru a acţiona potrivit cu aceste principii: „Domnul", Acela care ne-a cumpărat pentru ca să fim ai Lui! Cum să nu ne grăbim să facem ceea ce se cuvine Numelui Său, ceea ce place inimii Sale! Gândiţi-vă la aceasta, femei creştine, copii crescuţi sub învăţăturile Domnului! Mai mult, Domnul, pus astfel în evidenţă ca motiv de supunere şi de ascultare, va face ca nimic în persoana sau comportarea acelora cărora le sunt datorate supunerea şi ascultarea să nu ajungă un obstacol în a fi supuse (femeile) şi ascultători (copiii). Datoriile noastre sunt faţă de Domnul; împlinirea lor este independentă de ceea ce sunt sau fac ceilalţi. Fiecare este răspunzător de sine însuşi faţă de Domnul. Supunerea faţă de bărbatul său este deci cerută de la femeie. Bărbatul este capul femeii. Diferite motive sunt date în Scripturi (vedeţi Efeseni 5.22 etc. 1 Timotei 2.11-15). Acesta este locul ei, fără ca totuşi aceasta să implice nimic slugarnic. Degradarea femeii, rolul ei de sclavă la atâtea naţiuni, este rodul păcatului. Ea nu încetează să fie tovarăşa şi ajutorul potrivit bărbatului (Geneza 2.18-20). Dar locul său este acela de supunere şi tot ceea ce ar tinde să o sustragă din acest loc, să-i dea cum se întâmplă mereu mai mult în zilele noastre o poziţie de egalitate cu bărbatul, în ceea ce este din domeniul acestuia, merge împotriva gândurilor lui Dumnezeu.

Din punct de vedere spiritual, IN HRISTOS nu există nici bărbat nici femeie; dar numai acolo. Şi să remarcăm iarăşi că această poziţie se cuvine, este potrivită. Chiar lumea judecă atunci când o femeie ia, în afara supunerii, locul care nu-i aparţine. Cu cât mai mult femeia creştină trebuie să fie fericită de a-şi păstra locul ei. Cât despre bărbat, lui îi este recomandată iubirea: „Soţilor, iubiţi-vă soţiile." Această iubire, această manifestare de inimă, această amabilitate, această îngăduinţă, aceste atenţii (1 Petru 3.7) care decurg din dragoste, vor face uşoară supunerea. Totul va fi armonie între doi soţi însufleţiţi de aceste sentimente; pacea va domni în acest cămin fericit. Nici un motiv, nici un exemplu, ca în Efeseni 5, nu este dat bărbaţilor. Dragostea, caracterul vieţii lui Dumnezeu este reamintită ca trebuind să se exercite în această relaţie particulară. Să remarcăm urmarea întradevăr necesară a îndemnului: „Nu păstraţi amărăciune împotriva lor." Femeia are în mod cu totul deosebit nevoie să fie înconjurată cu afecţiune şi inima ei ştie să o dea înapoi (adică să răspundă cu afecţiune la afecţiune). Dar ea este în natura ei, slabă, „un vas mai slab", mai delicat nu numai referitor la sentimente care cu uşurinţă sunt în chip dureros jignite (ofensate).

În trupul ei, de asemenea, ea este expusă la multe suferinţe care pot să acţioneze asupra dispoziţiei ei. Bărbaţilor, aveţi grijă ca nimic să nu vă amărască împotriva lor, trataţi, îngăduiţi şi susţineţi cu iubire acest vas mai slab. Feriţi-vă de tot ceea ce ar putea să-1 ofenseze sau să-1 rănească. Orice amărăciune în cuvinte să fie îndepărtată, chiar dacă aţi crede că aveţi vreun motiv de plângere.

Vine acum îndemnul adresat copiilor şi părinţilor (versetele 20-21). Copiii trebuie să fie ascultători.

Aici noi ne aflăm în cercul familiei creştine. Aici ei sunt crescuţi în disciplină şi sub învăţăturile Domnului. Dar deoarece legătura există, chiar acolo unde creştinismul real din inimă nu se află, obligaţia ascultării rămâne în picioare în toată puterea sa pretutindeni unde sunt copii şi părinţi. Chiar lumea recunoaşte lucrul acesta. Neascultarea de părinţi este una din trăsăturile corupţiei în păgânism (Romani 1.30), care se regăseşte în corupţia care a năpădit creştinismul (1 Timotei 3.2). Vedem, într-adevăr, în zilele noastre, această formă deosebită a dispreţului general faţă de autoritate, premergător al ruinei sociale. Un motiv mai mult, un motiv foarte puternic pentru ca în familia cu adevărat creştină, unde Domnul are locul care Ii este datorat, principiul de ascultare să fie cu tărie menţinut şi aceasta chiar din vârsta fragedă a copiilor.

Voinţa proprie şi independenţa se arată foarte devreme şi de aceea copiii trebuie învăţaţi să asculte. Acolo unde în familie, viaţa creştină este activă, unde se roagă, unde Cuvântul este citit, unde mersul în despărţire de lume este cu adevărat după Hristos, acolo copilul învaţă că ascultarea faţă de părinţii săi îi este impusă de Domnul. El vede la părinţii săi dragostea pentru Hristos şi supunerea faţă de Cuvântul Său, şi el înţelege şi respectă autoritatea divină care îi spune: „Copii, ascultaţi în toate lucrurile." El doreşte să facă ceea ce este plăcut Domnului, ceea ce este adevărata podoabă a copilului.

Nu are el exemplul suprem al lui Isus, care întorcându-se la Nazaret, desi era Fiul lui Dumnezeu, era supus lui Iosif şi Măriei? (Luca 2.51). Ferice de aceşti copii care umblă în ascultare. Aceasta este o pregătire salvatoare pentru restul vieţii lor. Copiii trebuie să asculte nu numai de tatăl lor. Anumiţi copii se tem de autoritatea tatălui, dar nu vor avea fată de mama lor aceeaşi ascultare. Dar aici citim:,Ascultaţi de părinţii voştri." Ascultarea trebuie să fie aceeaşi fată de unul ca si fată de celălalt şi tatăl trebuie să ţină ca respectul datorat mamei familiei să-i fie dat. Vechiul Testament insistă în mai multe locuri asupra acestei datorii a copiilor faţă de mama lor (Leviticul 19.3; Deuteronom 21.18-21; Proverbele 6.20; 23.22; 30.17). întinderea ascultării este de asemenea pusă înaintea ochilor copiilor: „în toate lucrurile." Nu numai cele care plac, ci şi cele care sunt grele, pentru care n-ai deloc plăcere.

Este necesar ca de timpuriu voinţa să fie zdrobită. Copilul va asculta poate bucuros în cutare lucru care este în armonie cu dorinţele lui sau care convine dispoziţiilor lui naturale. El se va împotrivi din contră în altele. Trebuie ca el să înveţe să asculte în toate lucrurile. Uneori el va voi să obiecteze, să discute ceea ce îi este poruncit sau interzis. El trebuie doar să asculte în toate lucrurile. Dumnezeu îl cheamă la o ascultare subîntelească. Aceasta este răspunderea lui de copil. Părinţilor, voi trebuie să-i învăţaţi pe copiii voştri această ascultare, fără slăbiciune; copii, voi trebuie să ascultaţi în felul acesta. Problema dacă se porunceşte ceva contra conştiinţei nu este pusă aici. Este vorba de ordinea normală în familia creştină.

„Căci lucrul acesta este plăcut în Domnul." Aici este motivul care trebuie să-i încurajeze pe copii ca să fie ascultători. Locul copiilor ca şi al părinţilor în familia creştină nu este în lume, ci ÎN DOMNUL. Este după gândul Său ca şi copiii să asculte, de aceea ei trebuie să o facă. A nu asculta de părinţii lor, nu înseamnă numai a acţiona împotriva acestora, ci şi a ieşi din legătura binecuvântată care-i uneşte pe părinţi şi copii în Domnul. Cum să fii fericit în afară de Domnul, lipsit de aprobarea Sa, departe de binecuvântarea Sa? Dimpotrivă, mergând pe calea ascultării, copilul va simţi satisfacţia, el va avea un cuget pe care nu apasă nici o povară, va simţi că aceasta este o cărare plăcută şi pe care inima este bucuroasă, ca tot ceea ce este în Domnul. „Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui" (Plângeri 3.27).