(versetul 16) Activitatea vieţii lui Dumnezeu în credincios are două lucruri: faptul de a se bucura de Dumnezeu însuşi şi exercitarea acestei activităţi faţă de ceilalţi, după natura vieţii divine, adică iubirea. Dar pentru aceasta, sufletul are nevoie, pe de o parte, de ceea ce îi descoperă Dumnezeu şi pe de altă parte de o regulă a activităţii sale faţă de ceilalţi. Aceasta avem în „Cuvântul lui Hristos". Pentru ce această expresie: Cuvântul lui HRISTOS? Pentru că, potrivit cu planul Duhului, în această epistolă totul este raportat Domnului Isus Hristos. Cuvântul lui Hristos este deci ceea ce, în descoperire, se referă special la El, este tot ceea ce în Scripturi exprimă Hristos într-un chip oarecare. De exemplu, credinciosul, omul nou, are priceperea care îl face să-L găsească pe Hristos pretutindeni în Vechiul Testament, ca tip sau în chip profetic, în timp ce credincioşii din timpul acela nu vedeau în acele scrieri decât istoria unor anumite personaje sau nişte porunci şi ritualuri religioase. Cu atât mai mult creştinul găseşte pe Hristos în Evanghelii şi în celelalte scrieri ale Noului Testament. Nu s-ar putea spune că „cuvântul lui Hristos" este Biblia, cu toate că El este centrul a tot ceea ce Sfintele Scrieri ne prezintă. Cuvântul lui Hristos este îndeosebi ceea ce ni-L descoperă şi, în El, gândurile, planurile şi căile lui Dumnezeu.

Noi suntem deci îndemnaţi ca acest Cuvânt „să rămână din belşug" în noi, pentru ca inima noastră să posede tot ceea ce în Scripturi este expresia lui Hristos. Aceasta este hrana ca si bucuria sufletului: aceasta ne face să creştem şi ne întăreşte pentru lucrarea potrivită vieţii din Dumnezeu. A păzi Cuvântul Său atrage aprobarea Domnului, cum El spune faţă de Filadelfia: „Tu ai păzit Cuvântul Meu." Aici, îndemnul este nu numai de a păzi, de a respecta, ci este spus: „Cuvântul lui Hristos să locuiască" sau să rămână „în voi." Este în această expresie ceva mai intim, mai adânc. Este cuvântul ascuns în inimă (Psalmul 110.11), rămânând acolo ca un oaspete sfânt şi binecuvântat, a cărui influenţă se face simţită pretutindeni înlăuntrul sufletului si în viată. El să locuiască deci în voi, nu ca un oaspete care petrece aici o zi sau două, ci ca un locuitor al casei care are domiciliul său totdeauna aici. „Din belşug" (din plin) exprimă că el trebuie să fie acolo în toată abundenţa învăţăturilor sale divine, pătrunzând şi reglând toată viaţa, mângâind şi umplând de bucurie inima în orice împrejurare, făcându-ne să-L cunoaştem mereu mai mult şi mai bine pe Hristos şi pe Dumnezeu prin El, în toată iubirea Sa, tot harul Său, toată mila Sa, în deplina Sa capacitate de a fi de ajuns în tot şi pentru tot.

„În voi", în inimă mai întâi. El răspunde nevoilor omului nou, îl formează şi îl călăuzeşte potrivit cu voia lui Dumnezeu. Dar în acelaşi timp această expresie are de asemenea sensul de „între voi" aşa cum o arată versetele următoare. In legăturile voastre ca creştini, acest Cuvânt să ocupe din plin locul care i se cuvine. In stări de vorbă, în adunări, Cuvântul să stăpânească şi să regleze totul. Când faptul acesta este realizat, când Cuvântul lui Hristos locuieşte într-adevăr în noi, suntem aduşi în stare de a ne învăţa si de a ne îndemna unul pe altul în toată înţelepciunea. La versetul 28 al capitolului 1, apostolul spune că el îndeamnă şi învaţă pe orice om în toată înţelepciunea. Aici credincioşii unii faţă de alţii au de îndeplinit aceeaşi sarcină binecuvântată.

Cuvântul lui Hristos care locuieşte în ei, îi duce chiar la izvorul înţelepciunii, la Hristos care este înţelepciunea necreată. Această înţelepciune este cu totul diferită de aceea a lumii, căci ea este „mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, fără părtinire, nefăţarnică", această înţelepciune care vine de sus reglează şi călăuzeşte viaţa creştinului. Potrivit cu această înţelepciune se învaţă şi se îndeamnă unul pe celălalt. Fiecare, când există activitatea vieţii divine în el, poate să înveţe pe fratele său. învăţătura nu cade neapărat de la înălţimea unei catedre, nici din gura unui învăţător; creştinii hrăniţi din Cuvânt, ocupând gândurile lor cu Cuvântul şi găsindu-şi plăcerea lor în el, trebuie să fie în stare să împărtăşească celorlalţi ceea ce ei au învăţat în părtăşia cu Domnul; dar aceasta presupune o inimă pe care îngrijorările vieţii şi preocuparea de lucrurile pământeşti nu o absorb deloc, căci atunci Cuvântul este ca şi izolat, surghiunit într-un colţ întunecos al sufletului. Şi dacă Cuvântul nu m-a învăţat, cum aş putea oare să-i învăţ pe alţii? Aşa erau Evreii din capitolul 5 din epistola către Evrei, cărora apostolul le adresează reproşul.

La învăţătura reciprocă se uneşte îndemnul: „Îndemnându-vă unul pe altul", cum găsim în aceeaşi epistolă. Este o datorie de iubire, care trebuie împlinită în iubire, aceea de a-i înştiinţa pe fraţii noştri. Câtă nevoie este atunci de adevărata înţelepciune! Ea te face să deosebeşti ceea ce cere înştiinţarea, să arate de asemenea cum să o faci într-un chip folositor. Este necesar pentru aceasta de a trăi foarte aproape de Domnul. Nu este vorba de a mustra cu asprime, trebuie a evita să răneşti: „Rog (implor) pe Evodia şi rog pe Sintiche", iată tonul îndemnului în gura lui Pavel. îndemnul nu previne numai de un pericol care trebuie evitat, el nu arată numai un drum greşit din care trebuie să ieşi, el are de asemenea şi mai ales drept obiect să încurajeze sufletul, de teama ca, lăsându-se abătut, el să nu-şi piardă încrederea şi să nu dea prilej duşmanului; şi, încurajându-l, să fie tare şi să umble cu bucurie pe cărările lui Dumnezeu, cu toate piedicile şi împotrivirile lumii. Găsim multe exemple de aceste înştiinţări, încurajări, îndemnuri, în cuvintele Domnului şi în scrierile apostolilor. Noi trebuie să ni le reamintim vinii altora. Dar să ne reamintim că experienţa pe care vom fi făcut-o în prezenţa lui Dumnezeu, a iubirii Sale, a grijii Sale, a atentiei Sale continue si neschimbate fată de noi ne va face în stare să îndemnăm. „In lumina Sa vedem lumina".

Mijlocul de a se învăţa şi de a se îndemna reciproc este aici foarte izbitor: „prin psalmi, cântări de laudă si cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inimile voastre."

Fără a cerceta aici ce trebuie să înţelegem prin aceste diferite feluri de cântări, vedem că sentimentul inimii produs de cunoaşterea şi posesiunea iubirii lui Hristos şi a părtăşiei cu Dumnezeu se exprimau prin aceste cântări, care deveneau astfel un mijloc de învăţătură şi de îndemn. Dacă noi simţim o oarecare greutate ca să înţelegem acest lucru, cauza n-ar fi în faptul că prezenţa lui Hristos în noi este puţin înfăptuită şi că astfel există în inimile noastre puţină bucurie şi puţină laudă?

Când perfecţiunea Mântuitorului şi iubirea Sa umplu într-adevăr sufletul, cum n-ar ţâşni lauda din el? Apostolul ne spune izvorul de unde curg aceste cântări: din ,inimile noastre"; el spune de asemenea către cine se înalţă: „la Dumnezeu" şi în sfârşit ele sunt produse „prin har." Deci noi trebuie să cultivăm şi să căutăm mai presus de orice aceste fericite şi sfinte dispoziţii ale unei inimi în care „harul" este cunoscut, în care el domneşte şi acţionează. Fericirea de care sufletul nostru este atunci plin se comunică altora, şi suntem la unison pentru a cânta lui Dumnezeu, pentru a-L lăuda şi a-L binecuvânta. Cât de rari sunt creştinii fericiţi în care există mereu ceva ca o cântare de bucurie!

Este totuşi privilegiul nostru să fim „totdeauna veseli" şi este unul din lucrurile care ÎI glorifică pe Domnul. Dar totul decurge din starea inimii. Se vede, în 1 Corinteni 14.14-16, că rugăciunea, cântarea şi mulţumirile produse prin Duhul şi exprimate cu pricepere — o pricepere duhovnicească — sunt destinate în adunare să-i zidească pe ceilalţi. Să ascultăm îndemnul apostolului şi pentru aceasta inimile noastre să fie mai mult şi mai constant şi mai în întregime ocupate cu Acela căruia în cer, în jurul tronului, noi îi vom cânta, într-o cântare nouă, iubirea, slava şi desăvârşirea!