(versetul 12) „îmbrăcaţi-vă, deci"; aici începe aplicarea practică a faptului că ne-am îmbrăcat cu „omul cel nou." Ne-am îmbrăcat cu el; acesta este un fapt. Este un veşmânt de perfecţiune morală care trebuie acum să se manifeste, la fel cum se poate vedea o rochie bogat împodobită pe persoana care o poartă. La ce i-ar folosi să o aibă, dacă n-ar purta-o? Nu pentru a se lăuda, fără îndoială, ci pentru a-L lăuda pe Hristos, manifestând în purtarea noastră ceea ce El este în viaţa noastră, „îmbrăcaţi-vă", deci fiecare credincios să ia seama la acest îndemn care începe rezumatul cel mai complet şi cel mai frumos al vieţii creştine practice.

Dar să remarcăm că, după cum faptul de a ne fi dezbrăcat de omul cel vechi este punctul de plecare pentru a omorî mădularele care sunt pe pământ şi care aparţin vieţii omului vechi, lăsându-ne de poftă, de răutate şi de minciună, la fel faptul de a ne fi îmbrăcat cu omul cel nou este un punct de plecare pentru a manifesta în chip practic caracterul omului nou, care este acela al lui Hristos. în felul acesta, omul nou nu este o stare practică a mersului nostru în lume. Omul nou, viata sa, viata lui Hristos, este singura în care noi suntem recunoscuţi de Dumnezeu, fie sus, fie pe pământ.

„Ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi" — acestea sunt titluri date creştinilor care sunt îndemnaţi să se îmbrace cu caracterul lui Hristos. Mai întâi gândul de har al lui Dumnezeu faţă de noi — „aleşi ai lui Dumnezeu"; după aceea punerea noastră deoparte cu caracterul care se potriveşte naturii lui Dumnezeu şi pe care de asemenea ne-a dat-o în virtutea alegerii noastre („sfinţi"). Da, vase curăţite pentru slujba Sa şi ca atare obiectele desfătării lui Dumnezeu, preaiubiţii Săi. Oh! ce puternice motive pentru a ne îmbrăca cu toate aceste trăsături care urmează să fie enumerate si care constituie ansamblul vieţii omului nou pe pământ, umblând aici spre slava lui Dumnezeu si a Domnului Isus Hristos!

„Vedeţi", a spus cineva, „la ce înălţime se aşază apostolul şi cu ce duioasă iubire ne îndeamnă! In loc de a ne zori şi de a ne împinge, a ne stimula prin porunci şi legi, el ne atrage prin amintirea harului lui Dumnezeu, pentru ca să obţină roadele credinţei noastre şi pentru ca noi să aducem aceste roade în mod liber şi cu bucurie." „Imbrăcati-vă, deci, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate etc." Credincioşii trebuie să se îmbrace cu o „inimă plină de îndurare". Indurarea este compătimirea inimii pe care o simţi pentru cei slabi, suferinzi, nenorociţi, şi chiar pentru vinovaţi. „Inima plină de îndurare" este un termen foarte puternic care arată că noi trebuie să fim miloşi nu numai ocazional, ci că trebuie să posedăm, să ne îmbrăcăm cu acest caracter în străfundul inimii noastre; ea trebuie să emane din ceea ce este mai intim în fiinţa noastră lăuntrică.

Noi am avut nevoie de îndurarea divină faţă de noi, si avem mereu nevoie de ea; această îndurare provenind din sentimentele adânci ale inimii Sale, a caracterizat pe adorabilul nostru Mântuitor în trecerea Sa pe pământ, atunci când El Se pleca plin de iubire spre toţi aceia care sufereau, fie în trupul lor, fie în sufletul lor, din cauza păcatului. Ei bine, ca însuşire a vieţii pe care noi o avem de la El, trebuie să avem ca şi El o inimă plină de îndurare. Să remarcăm pasajul următor din cuvintele lui Zaharia, când plin de Duhul Sfânt după naşterea fiului său loan, el a prorocit şi a binecuvântat pe Dumnezeu care avea să trimită mântuirea poporului Său, care stă „în iertarea păcatelor prin îndurarea Dumnezeului nostru, după care Soarele care răsare din înălţime ne-a cercetat" (Luca 1.7778). Mila nemărginită a lui Dumnezeu faţă de păcătoşii vinovaţi şi pierduţi L-a făcut să trimită pe Fiul Său, Soarele care răsare din înălţime, pentru a-i lumina si a-i mântui.

De altfel, celelalte lucruri recomandate sfinţilor, adică bunătatea, smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare, trebuie de asemenea să iasă din însuşi adâncul inimilor noastre: acestea sunt inima plină de îndurare, de bunătate etc.