(versetul 9) Apostolul revine deci cu fericire la acest mare subiect, HRISTOS, pentru a arăta că acolo, în El, noi găsim toate binecuvântările, în afara speculaţiilor spiritului omenesc, în afara superstiţiilor la care omul este dispus să se dedea, în afara formelor prin care el caută să-L mulţumească pe Dumnezeu. El tocmai L-a numit pe Hristos, şi sufletul său îl contemplă în măreţia Sa divină şi în deplina Sa capacitate de a ne fi de ajuns. „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii."

Apostolul pune înaintea noastră, în contrast cu speculaţiile oamenilor, pe Hristos, adevărat Dumnezeu şi adevărat om, aşa cum a făcut-o deja în capitolul 1.

Plinătatea Dumnezeirii exprimă ceea ce Dumnezeu este ca Dumnezeu, esenţa Sa, însusirile Sale şi desăvârşirea Sa, slava Sa. Şi ea „locuieşte", nu a locuit, trupeşte, în mod substanţial şi în mod real în Hristos om. Această unire inexprimabilă a lui Dumnezeu cu omul — un Om desăvârşit, formează cu El o singură Fiinţă, taină înaintea căreia noi nu putem decât să adorăm. Este Cuvântul care S-a făcut trup, aşa cum ne spune loan (loan 1.14). Plinătatea Dumnezeirii S-a complăcut să locuiască în mijlocul oamenilor în Acest OM, Hristos Isus, nu îmbrăcându-L cu daruri excepţionale şi făcând din El prin sfinţenia Sa şi prin perfecţiunea Sa morală un om aparte şi mai presus de ceilalţi, ci printr-o unire personală, astfel că se poate spune despre Hristos: El este Dumnezeu si El este Om, dar Hristos este aceasta. Şi să remarcăm că este zis: „locuieşte", acesta este un lucru permanent care există acum când El este încununat cu slavă, ca şi când era pe pământ.

Fie că-L luăm în iesle, la Betleem, sau în braţele lui Simeon, sau la doisprezece ani în Templu întrebându-i pe cărturari, sau după aceea la Nazaret, supus părinţilor Săi; sau în timpul slujbei Sale sau pe cruce şi în sfârşit în slavă; oriunde, odinioară, astăzi şi în veşnicie, EL este Acela în care locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.