(versetele 6 şi 7) Apostolul se sprijină deci pe ceea ce îl bucura şi pe ceea ce el aproba la Coloseni, pentru a-i îndemna să stăruie în ele. Aceasta era ceea ce ei au primit „de la începutul" credinţei lor, şi este foarte însemnat lucru că acesta este un îndemn atât de des repetat în Cuvânt.

Omul vrea să adauge din ale lui, ideile sale proprii, la ceea ce Dumnezeu ne descoperă; el vrea o dezvoltare în afară a ceea ce Scriptura ne prezintă, dar neîncetat Cuvântul ne readuce la ceea ce era „de la început", adică la Hristos, centrul gândurilor lui Dumnezeu. Astfel Pavel spune Colosenilor: „Deci, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El." Apostolul face apel la ceea ce era în ei o experienţă personală, la ceea ce ei au primit. Şi ce era aceasta? Nu un sistem de doctrine, un ansamblu de adevăruri, ci Hristos însuşi, Persoana Sa devenită obiectul credinţei lor si prin aceasta si al iubirii lor. Si aceasta este Hristos în întregime, cum o exprimă toate numele care îi sunt atribuite: Hristosul, Acela care S-a dat pentru noi; Isus sau Mântuitorul, acesta este Numele său personal, Domnul, Acela care are autoritatea. în jurul lui totul se grupează, totul se ataşează de El şi învăţătura creştină nu este în întregime decât dezvoltarea a ceea ce este El, a ceea ce a făcut El şi a împlinirii planurilor lui Dumnezeu relativ la slava Persoanei Sale. A-L cunoaşte pe Hristos înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu, iubirea, viaţa, mântuirea şi slava. A-L fi primit prin credinţă în inimă sub acţiunea şi puterea Duhului Sfânt, înseamnă a avea toate aceste lucruri: ce trebuie mai mult? Trebuie ceea ce apostolul adaugă: „Umblaţi în El", nu numai pentru El, prin El sau cu El, ci IN El, ceea ce implică o părtăşie intimă cu El, care rezultă din conştiinţa pe care noi o avem de a fi uniţi cu El, părtăşie în care noi gustăm tot ceea ce El este ca iubire, har, viaţă, putere şi care are oglindirea sa în mersul nostru, în purtarea noastră zilnică, părtăşie care depărtează din instinct tot ceea ce ar ofensa slăvită Sa Persoană. Apostolul ne arată resortul ascuns al acestui mers în Hristos în aceste cuvinte: „fiind înrădăcinaţi si zidindu-vă în EL." Rădăcinile unui arbore, desi nu se arată deloc în afară, îl menţin în picioare. Cu cât ele se înfig mai mult în pământ, cu atât arborele este mai neclintit şi poate să reziste la sforţările furtunii. Prin rădăcini, de asemenea, arborele trage sucurile necesare existentei sale. Asa este Hristos pentru credincios. Din EL, din cunoaşterea tot mai profundă, mai reală şi mai intimă a Persoanei Sale si a iubirii Sale — iubirea lui Hristos care întrece orice cunoştinţă (Efeseni 3.19), creştinul trage puterea sa şi scoate viaţa sa, astfel el poate să crească şi să se dezvolte şi să înfrunte cu curaj asalturile adversarului. Apostolul adaugă: „zidiţi în El", aşezaţi pe El ca pe o bază de neclintit, ca o clădire pe o temelie solidă.

Consecinţa a ceea ce precede este întărirea în credinţă. Cunoaşterea lui Hristos, părtăşia cu El, folosinţa de ceea ce El este, înfăptuirea în inimă a tot ceea ce este cuprins în Persoana Sa binecuvântată, ne întăreşte în credinţă, adică în învătătura creştină. Ea nu mai este pentru noi doar un lucru al inteligenţei, ci ea pune stăpânire pe inimă şi pe afecţiune, în acelaşi timp ca şi pe viaţă. Apoi, mergând din nou la începutul vieţii lor creştine, apostolul spune: „după cum aţi fost învăţaţi" şi nu după învăţăturile date de învăţătorii mincinoşi.

Epafras, un credincios slujitor al lui Hristos, le-a vestit „harul lui Dumnezeu în adevăr", în aceasta ei trebuiau să stăruiască: harul lui Dumnezeu cunoscut potrivit cu adevărul care este în Hristos. Apostolul loan îndeamnă de asemenea pe creştini pentru ca ceea ce ei au auzit de la început să rămână în ei şi el adaugă, vorbind de ungerea primită de la Hristos, adică Duhul Sfânt: „Şi după cum ea v-a învătat, rămâneţi în El" adică în Hristos (1 loan 2.24-27). Pretutindeni noi găsim aceleaşi îndemnuri de a nu căuta noutăţi şi de a nu apleca urechea la aceia care le învaţă, pentru că pretutindeni şi dintotdeauna aceasta este înclinarea firească a inimii şi cursa vrăjmaşului. întăriţi astfel în credinţă, după învăţătura pe care au primit-o, Colosenii trebuiau de asemenea să sporească în ea, adică credinţa lor trebuia să pună stăpânire din ce în ce mai mult pe ce le-a fost dat în Hristos. Sufletul fericit prin folosirea mereu mai mare a comorilor de iubire şi de har care se găsesc în El, exprimă recunoştinţa sa prin mulţumiri.