(versetul 9-10)Aici, cu versetul 9 începe rugăciunea apostolului pentru sfinţi. Astfel, ca la versetul 15 din primul capitol către Efeseni, Pavel începe prin „de aceea", referindu-se atât în una cât şi în cealaltă epistolă, la ceea ce el a expus, şi motivând astfel rugăciunea sa. Dar în prima epistolă, el a dezvoltat privilegiile minunate şi binecuvântările spirituale pe care sfinţii le au în Hristos şi care rezultă din sfaturile lui Dumnezeu faţă de ei. Şi în rugăciunea sa, Pavel cere pentru ei ca să aibă „duhul de înţelepciune şi de descoperire" pentru a înţelege sfaturile Sale şi a cunoaşte puterea prin care ei aveau parte la ele. În Coloseni, „de aceea" se leagă fără îndoială de credinţa lor şi de iubirea lor pentru binele pe care el l-a recunoscut în ei, şi la care el doreşte ca ei să adauge „cunoaşterea" voii lui Dumnezeu; dar mai ales în vederea „nădejdii păstrate în ceruri" el se roagă, pentru ca mersul lor practic să corespundă scopului pus înaintea lor. El cere deci în rugăciunile lui stăruitoare (să remarcăm acest caracter de perseverenţă în rugăciuni, atât de în armonie cu îndemnul Domnului — Luca 18.1) pentru Coloseni, ca ei să se umple de „cunoaşterea deplină a voii lui Dumnezeu" care rezultă din legătura noastră cu El ca oameni înviaţi şi astfel ieşiţi din legăturile unei religii pământeşti, şi având o viaţă în stare de a-L cunoaşte cu adevărat. Această cunoaştere a voii Sale nu poate decurge decât dintr-o părtăşie intimă cu El, părtăşie care este specificul acestei vieţi. Acolo, în adevăr, noi cunoaştem cu adevărat caracterul şi firea Sa.Pentru aceasta apostolul adaugă „în orice înţelepciune şi pricepere duhovnicească." Înţelepciunea constă mai ales în discernământul sau aprecierea exactă a lucrurilor şi priceperea dă aplicarea acesteia în împrejurările diferite prin care ai de trecut. Dar observaţi că nu este priceperea şi înţelepciunea firească. Sunt însă produsul vieţii spirituale, al vieţii lui Dumnezeu în suflet, a acţiunii Duhului. Ele depind deci de starea noastră spirituală, de apropierea în care noi suntem faţă de Dumnezeu, şi se aplică la mersul nostru ca creştini în această lume. Potrivit cu această înţelepciune şi această pricepere spirituală noi avem cunoaşterea voii lui Dumnezeu şi nu prin porunci. Cu cât veţi trăi mai aproape de Dumnezeu, în părtăşia Sa, în gândurile Sale, cu atât veţi avea această înţelepciune şi această pricepere, şi veţi cunoaşte mai bine ceea ce Dumnezeu vrea de la voi şi prin voi. Dar apostolul nu se mărgineşte în rugăciunea sa să ceară ca sfinţii să cunoască ceva din această voie. El cere ca ei să fie umpluţi sau ca ei să fie desăvârşiţi „în cunoaşterea voii lui Dumnezeu". Aceasta presupune nu o cunoaştere intelectuală a ceva care este în afară de noi, şi pe care noi ÎI căutăm; este o cunoaştere intimă, lăuntrică, încât ea nu ne lasă deloc în nesiguranţă sau ezitare cu privire la ceea ce este. De aici rezultă, aşa cum a spus cineva, că Dumnezeu a legat descoperirea căii voii Sale de starea lăuntrică a sufletului, si El ne face să trecem prin împrejurările diferite ale vieţii în această lume, pentru ca să experimentăm şi să ne facă să descoperim noi înşine ce este această stare. Potrivit cu starea sa spirituală, creştinul cunoaşte căile lui Dumnezeu; şi Cuvântul lui Dumnezeu este mijlocul pentru aceasta (vedeţi loan 17.17-19 şi 7.17).Dumnezeu are o cale a Lui, cale pe care ochiul vulturului nu a zărit-o, care nu este cunoscută decât de omul spiritual, care se leagă de cunoaşterea lui Dumnezeu şi care provine din ea (vedeţi Exod 33.13).Versetul 10 ne arată că într-un scop practic, în vederea mersului creştin al Colosenilor, al unui mers care în această lume să corespundă nădejdii lor cereşti, Pavel a cerut pentru ei, ca ei să fie plini (umpluţi) de cunoaşterea voii lui Dumnezeu. „Ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoaşterea lui Dumezeu." "A umbla (a se purta) într-un chip vrednic de Domnul." Această expresie este măsura mersului sau a purtării creştinului. Noi o regăsim în alte epistole, dar sub forme diferite în ce priveşte motivul mersului. Astfel, în epistola către Efeseni citim: „Vă îndemn să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o" („cu care aţi fost chemaţi") Efeseni 4.1. Această chemare era că Iudeii şi Neamurile sunt împreună un singur trup şi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt care rămâne în Adunare.Această măsură a mersului este în raport cu conţinutul epistolei. Chemarea sfântă şi înaltă cu care ei au fost chemaţi rezultă din sfaturile lui Dumnezeu relativ la taina Bisericii.În epistola către Filipeni, o altă măsură a mersului creştin ne este înfăţişată: „Numai purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos" (1.27), vrednic de această veste bună care, aducând mântuirea, îl eliberează pe om de sub puterea păcatului şi îi prezintă pe Hristos ca viaţă, ca model, ca ţintă şi ca putere. Filipenii care au experimentat puterea acestei Evanghelii pe care le-a adus-o Pavel şi care gustau binecuvântările ei, luau parte din inimă la predicarea Evangheliei (1.5) şi, rămânând în credinţă, în ceea ce le făcuse cunoscut, ei puteau să reziste neadevărurilor şi să se poarte, să cârmuiască viaţa lor, într-un chip care să glorifice Evanghelia. Tesalonicenilor, Pavel le scria: „... şi să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi slava Sa" (1 Tesaloniceni 2.12).La Dumnezeu se întorseseră ei părăsind idolii; pe acest Dumnezeu viu şi adevărat trebuiau să-L slujească ei acum; ca adunare, ei erau în Dumnezeu Tatăl; ei aveau drept nădejde Împărăţia şi slava acestui Dumnezeu, şi ei sunt îndemnaţi să se poarte într-un fel vrednic de Dumnezeu, în sfinţenia care se potriveşte caracterului Său (vedeţi 3.13; 4.1-8; 5.23).Dar aici, în această epistolă care aduce totul la Hristos, care Îl pune fără încetare sub ochii creştinilor, măsura mersului este „într-un chip vrednic de Domnul." Tot ceea ce Hristos este, ur-mează să fie pus înaintea ochilor lor, dar El este Domnul; acest cuvânt exprimă autoritatea cu care El este îmbrăcat; noi Îi aparţinem; umblarea noastră să corespundă şi să fie spre slava Domnului nostru. Există în acelaşi timp în această expresie ceva care se adresează responsabilităţii noastre faţă de El.După ce deci a învăţat în părtăşia cu Dumnezeu ceea ce este voia Sa, fiind umplut de cunoaşterea acestei voi prin înţelepciunea şi priceperea spirituală care rezultă din această părtăşie, creştinul poate să umble „într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fie plăcut în orice lucru". Să remarcăm această expresie „a plăcea Domnului", a-I fi plăcut, a se bucura astfel de aprobarea Sa, ce poate fi mai preţios şi în acelaşi timp mai potrivit ca să ne încurajeze!Viaţa creştină nu este o viaţă împărţită în bucăţi din care o parte va fi pentru Hristos şi cealaltă pentru noi înşine sau lume. Nu, ea este un tot, se imprimă asupra tuturor aspectelor vieţii. Nimic în creştin nu trebuie să scape acţiunii Sale; „în orice lucru" el este chemat să placă Domnului. Să remarcăm de asemenea cum aceasta se leagă de a fi „umpluţi de cunoaşterea voii lui Dumnezeu". Este această voie a lui Dumnezeu în care Hristos Îşi găseşte desfătarea Sa în această lume (vedeţi loan 4.34; Evrei 10.7), astfel că El putea să spună: „Totdeauna fac ce-I este plăcut" (loan 8.29). Este de asemenea acest ceva din care cunoştinţa, când suntem plini de ea, ne va face „să umblăm într-un chip vrednic de Domnul, pentru a-I fi plăcuţi în orice lucru". Ce motiv de activitate pentru creştin de „a plăcea Domnului său" (vedeţi Luca 19.17; Matei 25.21). Înţelegem astfel importanţa rugăciunii lui Pavel. Să dea Dumnezeu ca noi să ne asociem din inimă la această rugăciune!Apostolul precizează acum gândul său prin aceste cuvinte: „Aducând rod în tot felul de fapte bune". Astfel plăcem Domnului în orice lucru. Viaţa în creştin se arată în practică: el aduce roadă în orice faptă bună. Roada, adică rezultatul evident al vieţii, aşa cum se întâmplă cu un arbore, este „orice lucrare bună". Acesta nu este deloc limitat la cutare sau cutare lucrare, după cum noi o vom găsi de cuviinţă, sau vom fi conduşi de gusturile noastre sau preferinţele noastre. Ce caracterizează un lucru bun? Ce face ca el să fie bun înaintea lui Dumnezeu? Faptul că el este roada vieţii din Dumnezeu, care rezultă din cunoaşterea voii Sale; este orice lucrare făcută conform cu voia Lui, corespunzând firii Sale, împlinită în Numele Domnului Isus şi arătând ceea ce este enumerat în aceste cuvinte: îndurare, bunătate, umilinţă, blândeţe, îndelungă răbdare, îngăduinţă reciprocă, duh de iertare şi de pace, dragoste (Coloseni 3.1217). Din toate aceste lucruri se va compune viaţa practică a creştinului, sfântă şi plăcută Domnului. Aceasta dorea apostolul pentru Coloseni şi aceasta trebuie să dorim pentru noi.Dar o altă trăsătură vine să se adauge la acelea de mai sus şi anume progresul în această viaţă practică: „crescând în cunoaşterea lui Dumnezeu".Cum am observat, nu se poate să rămâi staţionar; clacă nu înaintezi, rămâi pe loc sau dai înapoi. De aici îndemnurile de a creste, de a fi din ce în ce mai plin de dragoste, de sfinţenie, de cunoştinţă, pe care le găsim în Cuvânt (Efeseni 4.15; 1 Petru 2.2; 2 Petru 3.18; 1 Tesaloniceni 3.12).Dar aici, noi avem mijlocul lăuntric care va produce această creştere, această umblare înainte a sufletului „prin cunoaşterea lui Dumnezeu". Nu este vorba aici de cunoaşterea voii Sale pentru a ne îndruma, ci de cunoaştere deplină şi întreagă în inimă şi nu numai în inteligenţă; cunoaşterea caracterului Său, a iubirii Sale, a înţelepciunii Sale, a bunătăţii Sale, a legăturii noastre cu El; cunoaştere care, exercitând acţiunea Sa asupra afecţiunilor, le atrage şi le ataşează mereu mai mult de El, care face ca sufletul să se înalţe şi să crească în dragoste, în sfinţenie, în asemănarea cu Dumnezeu (vedeţi 2 Petru 1.2), fiind astfel eliberat de tot ceea ce ar putea să oprească dezvolatarea sa. Într-adevăr, dacă inima noastră este ocupată cu Dumnezeu, cu ceea ce este El, cu ceea ce a făcut El si cu ce face El pentru noi, lucrurile de pe pământ încetează de a avea influenţa lor asupra noastră şi noi creştem din punct de vedere duhovnicesc în măsura în care aceasta are loc. Fericită stare este aceea în care Dumnezeu umple din ce în ce mai mult sufletul cu lumina Sa si cu iubirea Sa!