(versetele 3-8) Aceste versete şi rugăciunea care urmează corespund versetelor 15 şi următoarelor din Efeseni capitolul 1. Dar noi nu găsim în Coloseni planurile lui Dumnezeu, chemarea şi privilegiile moştenirii, binecuvântări minunate care, numai gândind la ele fac să ţâşnească din inima apostolului aceste cuvinte: „Binecuvântat să fie Dumnezeu si Tatăl Domnului nostru Isus Hristos" (Efeseni 1.3-14). Aici, ca în Efeseni, la versetul 15, apostolul aduce mulţumiri pentru creştinii cărora le scrie şi el motivează mulţumirile sale în cele două cazuri, pentru că a auzit vorbindu-se despre „credinţa lor în Hristos Isus şi despre dragostea pe care ei o au pentru toţi sfinţii." Ca întotdeauna, apostolul găseşte plăcere în a recunoaşte binele care este în ei. Este pentru el un izvor neîncetat de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de bucurie pentru inima sa, iar în acelaşi timp aceasta îl face să-i aducă totdeauna înaintea lui Dumnezeu în rugăciunile sale, pentru ca acest bine să se întărească şi ca sufletele lor să fie înviorate. În măsura noastră, n-ar trebui să avem ceva din această grijă a apostolului? Deoarece „am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus şi despre dragostea pe care o aveţi faţă de toţi sfinţii", iată pentru ce mulţumeşte el. Aceasta era o bună mărturie.

Hristos Isus — şi aceasta cuprinde Persoana şi lucrarea Sa — era obiectul credinţei lor, al încrederii lor; privirea lor spirituală se oprea asupra Lui. De aici decurge neapărat iubirea, căci credinţa este lucrătoare prin dragoste. Fără iubire, ea este ca un arbore fără roade. Si această iubire nu avea nimic exclusiv; ea îi îmbrăţişa pe „toţi sfinţii", pe toţi aceia care, ca şi ei, au fost puşi deoparte pentru Dumnezeu şi erau părtaşi la privilegiile copiilor Săi. Caracterul dragostei creştine este de a fi cuprinzător.

Dacă apostolul mulţumeşte şi se roagă necurmat pentru Coloseni, este şi din „cauza nădejdii care le este păstrată în ceruri". Apostolul ştia ce le era păstrat în ceruri, în afara pământului, el se bucura de lucrul acesta pentru ei şi îndrepta privirile lor spre această ţintă cerească. Înviaţi cu Hristos, un Hristos acum în ceruri, ei nu puteau să aibă altă nădejde cerească; aceasta îi caracteriza si trebuia să caracterizeze mersul lor.

Nici iudaismul cu poruncile sale, nici filozofia cu speculaţiile ei deşarte nu puteau să le dea această nădejde care desprinde de pământ şi alipeşte de cer, unde se află obiectul credinţei si al iubirii. Evanghelia singură ne luminează cu o lumină cerească, căci ea vine de sus si cheamă acolo inimile noastre.

Colosenii, în pericol de a fi târâţi în practicile unei religii pământeşti, sunt readuşi la adevărata lor destinaţie prin acest singur cuvânt al apostolului: „nădejdea care vă este păstrată în ceruri". Să dea Dumnezeu ca noi, expuşi cum suntem să cedăm preocupărilor pământului, să ne amintim fără încetare de „nădejdea care ne este păstrată în ceruri" şi care trebuie să facă din noi oameni cereşti, înţelegând că suntem înviaţi cu Hristos, nu pentru pământ, ci pentru cer, unde se află izvorul vieţii noastre.

Colosenii nu erau în necunoştinţă că exista pentru ei o nădejde cerească. Evanghelia, vestea bună „a ajuns" până la ei. Această Evanghelie, cuvânt al adevărului, pentru că ea vine de la Dumnezeu, ne pune în legătură cu Dumnezeu în cer. Iudaismul nu putea face aceasta, căci Dumnezeu rămânea ascuns dincolo de văl, şi atâta timp cât iudaismul dăinuia, drumul la locurile sfinte — din cer — nu era arătat. Dar acum, prin moartea lui Hristos, perdeaua a fost sfâşiată, noi avem prin sângele lui Isus o deplină libertate pentru a intra în locurile sfinte, şi Isus a intrat acolo (în cer) ca înainte mergător pentru noi (Evrei 9.8-12; 10.1920; 6.19-20). Evanghelia ne dă deci în Hristos o nădejde cerească (vedeţi 1 Petru 1.3-4), şi Colosenii, la care ea a ajuns, aveau prin ea cunoştinţă despre nădejdea aceasta. La fel este pentru noi. Ce har să avem astfel pentru inimile noastre o nădejde care ne descătuşează de lumea aceasta si de lucrurile vizibile care ni-L ascund pe Dumnezeu!

Dar această Evanghelie, cuvântul adevărului care aducea o religie cerească, în contrast cu ceea ce pretindeau că dau iudaismul şi filozofia, nu era numai pentru un popor deosebit, nici pentru singurii adepţi ai unei pretinse ştiinţe. Ea era pentru toţi şi se răspândise în „toată lumea, unde dă roade şi merge crescând". Evanghelia mântuirii este pentru lumea întreagă. Aceasta este sfera ei; ea este destinată să pătrundă pretutindeni pentru a aduce roadă şi a creşte, aşa cum se întâmplase cu Colosenii: „ca şi între voi" (versetul 6), zice apostolul. Noi nu putem de altfel să ne îndoim deloc că Evanghelia chiar din timpul apostolilor a fost dusă mai departe decât poate n-am fi dispuşi să credem.

Ea nu a rămas deci fără roadă la Coloseni. Ea a adus roadă prin întoarcerea sufletelor la Dumnezeu, prin rezultate în mersul creştin, sfânt şi divin, vrednic de Domnul, şi ea creştea acolo. Cât de însemnat este lucrul acesta! Colosenii propăşeau; ei nu stăteau pe loc, mulţumiţi cu ceea ce cunoşteau deja, sau cu punctul în care ei ajunseseră în viaţa creştină. Ei înfăptuiau îndemnul apos-tolului Petru: „Cresteti în harul si în cunoaşterea Domnului nostru Isus Hristos" (2 Petru 3.18). Şi acest mers înainte începuse şi se continuase „din ziua în care auziseră si cunoscuseră harul lui Dumnezeu", pe care Evanghelia li-l vestea. Ei l-au auzit şi l-au cunoscut „în adevăr", adică într-un chip real, în inima lor.

Cât de mult ar fi de dorit să fie aşa si cu noi! Aplicând rău ceea ce este adresat de Domnul Bisericii din Efes ca un reproş: „tu ai părăsit dragostea dintâi", se vorbeşte ca si cum această slăbire ar trebui să se întâmple neapărat în viaţa creştinului.

Din nenorocire este prea adesea astfel. După prima bucurie a mântuirii, se lasă năpădiţi, dacă nu de plăcerile, cel puţin de ocupaţiile pământului, şi nu se fac deloc progrese. Şi nu numai atât, dar, conform cu o lege inevitabilă, se dă înapoi, căci nu se poate rămâne pe loc în viaţa creştină. Dar trebuie neapărat să fie aşa? Cu siguranţă NU. Pavel nu încetinea în alergarea sa şi nu se lăsa oprit de greutăţile şi de lucrurile pământeşti. „Fac un singur lucru" zicea el: „uitând ceea ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ceea ce este înainte, alerg spre ţintă pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Hristos Isus" (Filipeni 3.13-14). Să călcăm pe urmele lui, cum suntem îndemnaţi aici (versetul 17), având inimile eliberate de tot ce este afară de Hristos, şi să dea Dumnezeu ca Evanghelia, în rezultatele sale binecuvântate să crească printre noi si în noi!

Pavel menţionează după aceea, la versetul 7, unealta de care Domnul S-a servit pentru a-i face să audă cuvântul adevărului. Acesta este Epafras, despre care nu avem alte amănunte decât acelea date aici la capitolul 4 şi în epistola către Filimon (versetul 23); dar puţinul pe care Duhul Sfânt ni-l spune despre el este de ajuns pentru a ne zugrăvi caracterul său şi a ne face să preţuim pe acest slujitor al lui Dumnezeu. Este însuşirea specifică a Cuvântului lui Dumnezeu de a descrie astfel în puţine cuvinte calităţile celor care sunt plăcuţi Domnului, şi cărora El le dă un loc în Cartea Sa, unde numele lor este păstrat, necunoscuţi de lumea care înalţă pe eroii ei, dar preţioşi în ochii lui Dumnezeu, care le-a rezervat un loc în slava Sa.

Două lucruri îl caracterizează aici pe Epafras. La sfârşitul epistolei găsim şi alte trăsături. El era „preaiubitul nostru, rob împreună cu noi".

Se ştie ce inimă fierbinte avea apostolul şi cât era lipsită de orice gelozie. Lui îi plăcea, din dragoste pentru Hristos, să vadă lucrători care sunt angajaţi în slujba Domnului. El nu avea asupra lor nici o autoritate, ei erau împreună lucrători cu el. Pentru ei, el simţea o prietenie adevărată şi ştia să recunoască felul lor de a fi si lucrul lor. Astfel, el dă mărturie despre Epafras că „este un credincios slujitor al lui Hristos", făcând pentru binele Colosenilor slujba pe care a primit-o. O, de-ar fi lucrătorii Domnului însufleţiţi de acelaşi duh ca Pavel! Lucrarea nu va putea decât să se resimtă în bine, datorită dragostei lor devotate şi sincere unii pentru alţii.

Epafras, aducând lui Pavel veşti din Colose, îi vorbeşte despre ceea ce bucură inima apostolului: „dragostea în Duhul" care îi însufleţea pe Coloseni. Am remarcat deja că versetul 8 este singurul din epistolă în care Duhul Sfânt este menţionat. Să adăugăm că, în timp ce în epistola către Efeseni,Duhul Sfânt este înfăţişat ca o Persoană divină lucrând în sfinţi şi în Biserică, în aceea către Coloseni, şi aceasta în acest singur verset, nu-L vedem îndeosebi ca o Persoană divină în această lume, ci numai ca determinând iubirea lor. Aceasta nu era o simpatie sau simpatii fireşti, ci dragostea în Duhul, roadă a vieţii care este în Hristos. Si, lucrul acesta este arătat pretutindeni în epistolă. TOTUL aici duce la HRISTOS.