(versetul 23) Dar a participa la acest sfârşit slăvit, presupune rămânerea în credinţă până la capăt: „Dacă rămâneţi negreşit întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o." Acest „negreşit" este introdus aici din cauza pericolului care îi ameninţa pe Coloseni de a se lăsa abătuţi de la nădejdea slăvită a Evangheliei, această nădejde „păstrată în ceruri" pentru cei care stăruiesc. „A se abate" sau mai precis „a se lăsa abătuţi", în textul original este o expresie foarte tare care înseamnă pur şi simplu: „a fi (luat) dus departe de", ca o corabie dusă de furtună departe de port. Acesta era pericolul la care îi expuneau pe Coloseni învăţătorii mincinoşi cu poruncile lor iudaice şi cu speculaţiile lor filozofice.

„Dacă", în Cuvânt, se referă la responsabilitatea noastră în această lume, şi nu la poziţia noastră în Hristos. Aceşti „dacă" se adresează conştiinţei si sunt destinaţi să împiedice pe creştin de a adormi într-o falsă siguranţă şi de a slăbi în mersul său. In acelaşi timp, când găsim în Cuvânt aceste înştiinţări atât de serioase, noi citim aici de asemenea promisiuni mângâietoare, pentru a încuraja pe aceia care doresc să umble cu credincioşie şi care simt slăbiciunea lor. Dumnezeu a făgăduit că-i va păzi pe cale şi în aceste făgăduinţe nu există deloc „dacă" (vedeţi Iuda 24; 1 Corinteni 1.8; 10,13 etc.).

Apostolul, la începutul acestui verset (23), cum am văzut, a adresat un cuvânt serios Colosenilor, spunându-le: „Negreşit, dacă rămâneţi în credinţă, întemeiati si neclintiti si nelăsându-vă abătuti (sau duşi departe) de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o." Pentru a rămâne si a fi neclintiti este necesar să fie întemeiati, înrădăcinaţi. Un arbore fără rădăcini ar fi curând răsturnat de vânt; o casă fără temelie n-ar rezista multă vreme. Trebuia deci ca şi Colosenii să fi fost întemeiaţi privitor la adevărurile înfăţişate credinţei lor, şi în mod special marele adevăr relativ la Persoana si la lucrarea lui Hristos, pe care se întemeiază nădejdea prezentată prin Evanghelie şi care este obiectul acestei Evanghelii. Colosenii au auzit-o şi ei trebuiau să o păstreze. Şi totul ni se aplică şi nouă ca şi lor, în timpurile noastre grele în care circulă atâtea învătături stricate.

Dar vorbind despre Evanghelia pe care Colosenii au auzit-o, gândul apostolului se îndreaptă asupra sferei vaste în care se exercită puterea Evangheliei şi asupra slujbei slăvite cu care el, Pavel, a fost însărcinat din acest punct de vedere. Cum am văzut (versetul 6), sfera Evangheliei, a harului adus prin Hristos, depăşea iudaismul. Cu bucurie, Iudeii l-ar fi închis în aceste margini strâmte, şi aceasta era una din cauzele împotrivirii lor faţă de Pavel şi chiar faţă de Domnul (Luca 4). Dar harul şi adevărul aduse prin Fiul lui Dumnezeu erau pentru toţi, şi predicarea lor răsuna pretutindeni sub cer — „în toată creaţia". Pavel, apostolul Neamurilor (vedeţi 1 Timotei 2.4-7), devenise slujitorul acestei Evanghelii universale — pentru toţi. El era unealta binecuvântată de care Dumnezeu Se slujea, „un vas ales pentru a duce Numele Domnului înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel" (Faptele Apostolilor 9.15).