(versetul 21) Dar lucrarea împăcării este dublă. Este împăcarea lucrurilor care este încă viitoare; este împăcarea persoanelor, adică a credincioşilor, fapt deja împlinit. „Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile voastre, prin fapte rele, El v-a împăcat acum, în trupul Lui de carne, prin moarte." Aceasta era trista stare firească în care se găseau aceia care acum sunt împăcaţi. Ei nu erau numai pângăriţi prin păcat, cum este creaţia, ci străini şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu prin gândirea lor în lucrările rele.

Noi avem aici oameni, creaturi inteligente, având o minte (o judecată), o facultate mintală care îi pune mai presus de animal, şi îi face capabili să fie într-o legătură conştientă cu Dumnezeu. Dar păcatul i-a despărţit şi îndepărtat de Dumnezeu, în ce priveşte gândirea lor. Ei nu-L cunosc, nu mai sunt în legătură cu El: ei sunt cu totul străini, îndepărtaţi de Dumnezeu, şi mintea lor întunecată s-a întors spre rău, în aşa măsură încât ei sunt nu numai străini de lucrurile divine, ci vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Şi această stare morală se arată „în fapte rele." Astfel de fiinţe prin harul divin sunt acum împăcate, apropiate de Dumnezeu, cunoscându-L, făcute în stare de a fi în legătură cu El şi de a se bucura de prezenţa Sa şi de iubirea Sa. Hristos a adus acest rezultat: în virtutea lucrării desăvârsite pe care El a făcut-o în trupul Său de carne, suferind şi murind, împăcarea a fost înfăptuită. Şi acum deja credincioşii se bucură de binefacerile (foloasele) acestei împăcări, ale cărei roade slăvite şi binecuvântate totuşi nu vor fi deplin văzute decât în slavă, cum vedem în versetul următor. Să observăm în treacăt că apostolul face o aplicare personală la Coloseni a acestui mare şi preţios adevăr: „Şi pe voi" le spune el, insistând asupra acestei poziţii excelente pe care ei o au în Hristos, şi pe care El singur, prin moartea Sa, putea să le-o dea. Să observăm că aceste două împăcări ale lucrurilor şi ale persoanelor sunt înfăţişate ca tip la capitolul 16 din Levitic, versetele 15, 16 şi 33. Sângele era pus pe capacul ispăşirii, şi ispăşirea, pacea era făcută. Apoi se făcea stropirea sângelui peste cortul întâlnirii şi uneltele sale pentru a le curăţi. Astfel era făcută ispăşire pentru Locul Preasfânt, pentru cortul întâlnirii şi pentru altar şi în plus pentru preoţi şi pentru popor.

(versetul 22) Iată rezultatul final şi slăvit al împăcării persoanelor: ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, curaţi si fără vină. Fără îndoială că în Hristos, după planurile veşnice ale lui Dumnezeu, noi suntem deja înaintea lui Dumnezeu „sfinţi şi fără pată în dragoste" (Efeseni 1.4); de altă parte, noi trebuie să fim, în mersul nostru în mijlocul lumii, „fără vină şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi" (Filipeni 2.15); dar aici este scopul final, în slavă să fim înfăţişaţi „sfinţi, curaţi şi fără vină" înaintea lui Dumnezeu, aşa cum citim în Iuda: „Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă aşeze fără vină şi plini de bucurie înaintea slavei Sale..." (versetul 24).

Astfel, în timp ce toate lucrurile, în ceruri şi pe pământ vor fi împăcate într-o zi şi vor fi scena de binecuvântări glorioase, creştinii sunt deja acum împăcaţi şi, bucurându-se de avantajele acestei împăcări, aşteaptă să se afle în cer aşa cum Dumnezeu îi vrea si cum Hristos îi va fi făcut. Vinovaţii, rămaşi în păcatele lor, deoarece L-au respins pe Hristos şi lucrarea Sa, vor fi în afara acestei scene slăvite de fericire (Apocalipsa 22.15; 21.8).