Versetul zilei

Și să nu dați uitării binefacerea și dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.

Evrei 13:16 (VDC)

Colaborarea

de A. A. T. - 06 Ianuarie 2017

Colaborarea

2 Corinteni 6.1

Cât de înviorător este gândul că întreaga lucrare de evanghelizare este în primul rând o lucrare a lui Dumnezeu! El poate face lucrarea Sa şi fără niciun ajutor omenesc, cum ar fi de exemplu întoarcerea la Dumnezeu a lui Saul, care se numeşte pe sine „cel mai mare păcătos“.

Dar procesele din natură ne arată cum acţiunea lui Dumnezeu merge mână în mână cu munca slujitorilor Săi: Dumnezeu a pus în sămânţă un germene de viaţă: El Însuşi lucrează creşterea şi coacerea. Dar, în înţelepciunea Sa, El a unit ceea ce face El cu hărnicia agricultorului. Acesta trebuie să are câmpul său şi să semene sămânţa; agricultorul va încerca probabil chiar să ferească sămânţa de dăunători. Dar toate celelalte le face Dumnezeu, binecuvântând însămânţările până la coacerea lor, şi abia la recoltare este implicat din nou agricultorul.

Dumnezeu începe lucrarea de salvare: El umple inima celor răscumpăraţi de El cu dragostea Sa şi, prin harul Său, Se foloseşte apoi de cei care se dedică Lui, pentru a face slujba Sa. „Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi...“ (2 Corinteni 5.20). Hristos a fost marele Trimis al lui Dumnezeu, prin cuvintele Căruia, precum şi prin viaţa şi moartea Căruia, a fost descoperită plinătatea dragostei divine, cum nu a mai fost înainte. Dar cei care Îl urmează au privilegiul să fie uniţi permanent şi irevocabil cu El, să calce pe urmele Sale şi să ducă mai departe mărturia lui Dumnezeu în această lume bolnavă de păcat, care L-a lepădat pe Hristos.

Ucenicii lui Hristos nu au cu toţii acelaşi dar sau aceeaşi slujbă. Dar aşa cum în armata lui David erau două grupe (1 Samuel 30.24), tot aşa fiecare dintre noi aparţine fie de cei care pornesc la luptă, fie de cei care rămân la bagaje. Când am înţeles şi am recunoscut faptul că noi toţi suntem înrolaţi în una din aceste grupe, atunci devenim şi conştienţi că nu putem solicita nicio permisie, având în vedere porunca expresă a Domnului către slujitorii Săi. În zilele lui David a devenit un statut faptul că oamenii de la aprovizionare erau tot atât de necesari pentru succesul unui atac combinat ca şi luptătorii din frontul de luptă. Tot aşa, şi noi suntem convinşi că vestitorii Evangheliei depind în acelaşi mod de susţinerea puternică a celor care au de îndeplinit o slujbă mai puţin vizibilă, poate preponderent pe genunchi.

Chiar la începutul relatării din evanghelii ni se spune cum Domnul le-a atras ucenicilor atenţia asupra necesităţii stringente de a vesti Evanghelia. Şi astăzi, vestirea harului lui Dumnezeu este atât pentru iudei, cât şi pentru naţiuni, pe baza morţii lui Hristos. Dar cuvintele Sale se adresează atât lucrătorilor de atunci, cât şi celor de astăzi: „Secerişul, în adevăr, este mare, dar lucrătorii, puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său“ (Matei 9.37-38).

Când au fost rostite aceste cuvinte, Domnul secerişului era El personal în mijlocul ucenicilor Săi. El Însuşi era marele Semănător, care semăna Cuvântul şi chema la slujbă pe cine dorea El. Şi după întoarcerea Sa la cer, El este Domnul secerişului. El dă sămânţa şi dă darurile. Când lucrarea stagnează, atunci unde este cauza?

Când a trăit El pe pământ, lumea a fost împotriva Lui; astăzi, lumea este împotriva noastră. În orice caz, erau doar puţini cei care se interesau de lucrarea Lui, chiar dacă poporul obişnuit Îl asculta cu plăcere. Dar când după învierea Sa a venit Duhul Sfânt asupra ucenicilor lui Isus, s-au petrecut lucruri mari, încât a fost acceptat de mii de oameni, care înainte Îl lepădaseră, şi au fost adăugaţi la Adunare.

Duhul Sfânt este încă puterea pentru exercitarea darurilor, iar pe câmpul de recoltă este lucru din plin. În zilele de după Rusalii, snopii strânşi s-au putut ridica la mii. Şi astăzi ar putea fi la fel, dacă împărţim aceste mii la întreaga lume. Dar dacă bucata noastră de ogor nu arată deloc roadă, atunci suntem îndemnaţi să fim atenţi. Este mâna Domnului prea scurtă, ca să salveze? Sau urechea Lui este prea tare, pentru a auzi? Ştim că nu este aşa. Din pilda despre „cina cea mare“ nu rezultă că spre sfârşitul dispensaţiei noastre trebuie să neglijăm străduinţele de invitare şi strângere: „Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa“ (Luca 14.23).

Deci să ne verificăm, dacă nu există vreo lipsă la noi. Unde sunt lucrătorii dispuşi să plece în lume, să-şi părăsească locuinţa şi să slujească Învăţătorului lor? Când câmpiile sunt gata de seceră, dar lucrătorii sunt puţini, care este îndemnul Învăţătorului? „Rugaţi deci pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său.“ Să observăm că Domnul nu i-a împuternicit pe ucenicii Săi, datorită urgenţei nevoilor, să folosească o autoritate omenească şi să ia lucrurile în propriile mâini. El stăruie mai degrabă asupra faptului că El rămâne Domnul secerişului şi El nu renunţă la dreptul de a trimite lucrători. Dar El apreciază şi ascultă rugăciunile celor care văd nevoile. Acelaşi martor credincios spune: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra oricărui lucru, orice ar cere, li se va face de la Tatăl Meu care este în ceruri“ (Matei 18.19). Cititorul şi autorul trebuie să se întrebe cu seriozitate în ce măsură, singur sau împreună cu alţii în rugăciune, a aşteptat pe Domnul, ca El să spună cine este ales, ca să stea în frontul principal al luptei.

În adunarea din Antiohia nu a rămas nicio urmă de îndoială. S-a descoperit clar pe cine a chemat Domnul la lucrarea Sa (Fapte 13.2). Dar cât de adânci au fost încercările acelei adunări, pentru a recunoaşte în toate voia lui Dumnezeu! „Şi, pe când slujeau ei Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis...“ Ei aveau lucrarea Domnului atât de mult pe inimă, încât au renunţat la unele lucruri bune în sine şi la anumite lucruri comode, pentru a-L putea căuta cu toată seriozitatea. Aceasta le-a dat înţelepciunea de a recunoaşte apoi indicaţiile Domnului, primite prin Duhul Sfânt, ca fiind răspunsul Său. Apoi, din nou cu post şi rugăciune i- au lăsat pe Pavel şi pe Barnaba să plece la lucrarea la care îi chemase Dumnezeu. Adunarea a luat parte la această lucrare, ceea ce au exprimat şi prin punerea mâinilor peste cei doi slujitori. Cum ar fi putut să eşueze o astfel de lucrare? Dumnezeu Însuşi a condus totul, iar slujitorii Săi s-au dedicat deplin slujbei Sale conform indicaţiilor Sale.

În Fapte 14.26, 27 găsim rezultatul binecuvântat. După ce au străbătut Asia Mică, Pavel şi Barnaba s-au întors în Antiohia, „de unde fuseseră încredinţaţi harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o împliniseră“. Când au ajuns şi s-a strâns adunarea, le-au istorisit tuturor ce făcuse Dumnezeu cu ei şi că Dumnezeu deschisese o uşă a credinţei pentru naţiuni.

La întrebarea: De ce durează dispensaţia actuală a Evangheliei încă şi de ce mai ţine Dumnezeu încă uşa deschisă?, există fără îndoială un răspuns: Ca să mai fie mântuiţi oameni. Fiecare dintre noi să se întrebe cercetător: „Ce are aceasta să-mi spună mie?“

După ce am ajuns la concluzia de mai sus, şi anume că datoria şi slujba noastră a tuturor este să-L rugăm pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul Său, devine clar faptul că pe de o parte suntem scutiţi de lucrarea de a alege noi înşine candidaţi potriviţi pentru slujbă, iar pe de altă parte să-i recunoaştem pe cei pe care El i-a ales.

Este un lucru cunoscut, că nu toţi credincioşii au acelaşi dar. Dar oare nu putem să ne încredem în Cel care împarte darurile Sale cum doreşte El, că poate alege slujitorii potriviţi pentru scopurile Sale, pentru ca aceştia să-i slujească într-un anumit domeniu? Aici nu este vorba despre resurse omeneşti, ci despre ceea ce poate face Domnul secerişului cu un slujitor supus.

O altă confirmare a voii Domnului în aceste lucruri o găsim în acelaşi capitol, unde ucenicii, datorită unei precauţii fireşti, i-au recomandat Domnului să dea drumul unei mulţimi mari şi flămânde, pentru ca aceasta să-şi cumpere singură cele trebuincioase vieţii. Ucenicii au trecut cu vederea faptul că resursele din care trăiau ei înşişi erau suficiente şi pentru alţii. Puterea care le fusese dată cu scurt timp înainte, era încă la dispoziţia lor. Îndemnul: „Daţi-le voi să mănânce“ nu a pătruns suficient în ei, pentru a-i elibera de gândurile fireşti, că erau necesari două sute de dinari, ca să poată cumpăra de undeva pâine. Ei au trebuit să înveţe că ceea ce poseda Hristos era suficient, iar aceasta le-a fost prezentat într- un mod atât de vizibil, care a întrecut toate aşteptările. După ce au fost săturaţi toţi, fiecare ucenic a avut un coş plin cu firimituri, deci mult mai mult decât aveau la dispoziţie înainte de hrănirea acelei mulţimi. Fără îndoială, aceasta ne serveşte spre învăţătură. Nevoile omeneşti nu pot fi niciodată mai mari decât resursele lui Dumnezeu. El poate să ne dea nu numai ceea ce este absolut necesar pentru a ieşi din încurcătură, ci să dea în aşa fel, încât ulterior să fim mai bine aprovizionaţi decât am fost înainte. Acest lucru se potriveşte în mod deosebit pentru cei care lucrează pe câmpul de recoltă.

Fiind conştienţi de necesitatea urgentă a semănatului, se poate strecura un simţământ profund al lipsei unui minimum de echipament fizic, mental şi spiritual pentru o astfel de lucrare. Dar şi imaginea neajunsului se potriveşte în cadrul din Marcu 6. Îndemnul: „Daţi-le voi să mănânce“ răsună de-a lungul veacurilor pentru îmbărbătarea fiecărui slujitor temător. Să observăm că această relatare se încheie cu următoarea constatare: „Şi toţi au mâncat şi s-au săturat.“ Numai Domnul are dreptul să aleagă şi să trimită, iar dacă slujitorul îşi aduce înaintea ochilor aceste lucruri, atunci nimic nu este imposibil.

Mai există o poruncă, la fel de scurtă şi decisivă ca şi celelalte, pe care dorim să o studiem. A fost dată aceleiaşi cete mici de Unul, pe care L-au urmat la bine şi la greu în timpul slujbei Sale pe pământ. Ucenicii au fost separaţi pentru un timp de Învăţătorul lor prin moartea Lui, dar după învierea Sa au fost din nou uniţi cu El. De la lepădarea Domnului de către poporul Său, câmpul a fost extins pe întreaga lume, iar această grupă mică de ucenici trebuia de atunci încolo, până la revenirea Domnului, să formeze celula grupei de lucrători. El urma să-i părăsească şi să se întoarcă la tronul ceresc, dar nu fără să le dea o lucrare şi asigurarea prezenţei şi puterii Sale. Recolta rămâne recolta Sa şi El spune: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit! Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Matei 28.18-20).

Mai întâi să remarcăm faptul că El are „toată puterea“. Puterea lui satan, chiar dacă este limitată, lua amploare în lume, iar slujitorii Domnului urmau să o simtă în curând. Cu această forţă, ucenicii veniseră deja în contact, atunci când la porunca Domnului au ieşit, pentru a veni cu vestea că le sunt supuşi şi demonii. Iar acum, chiar dacă era ascuns de ochii lor fireşti, Domnul lor rămânea foarte aproape în toate durerile lor până la împlinirea vremurilor. Singura lor responsabilitate consta în a asculta de porunca Sa: „Mergeţi“.

Lumea este deci astăzi câmpul. Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu, iar Scriptura ne permite să recunoaştem clar voia Domnului, ca sămânţa să fie semănată din belşug. El aşteaptă de la noi şi o veghere continuă, pentru că „în timp ce oamenii dormeau“, duşmanul a reuşit să semene neghină printre grâu. Ce mare îmbărbătare pentru slujitor să ştie că El a promis prezenţa Sa neîntreruptă şi puterea Sa pe care o foloseşte în favoarea lui, de parcă ar fi văzut de ochii lui fireşti şi ar fi un om printre oameni! Dar El posedă acum triumful de a-l fi biruit pe satan şi de a fi nimicit împărăţia sa, iar vestea aceasta este răspândită peste tot. Duşmanul nostru este deja biruit, iar el ştie că timpul său este scurt. Domnul nostru este Biruitorul triumfător, înălţat. Ce îmbărbătare de a merge înainte şi de a-i sluji, atât timp cât este ziuă!

Să facă Domnul ca aceste trei porunci scurte ale Domnului secerişului să ne cerceteze inima, să ne vorbească tuturor, care stăm înaintea Lui ca şi slujitori ai Săi! Ceea ce înseamnă ele pentru fiecare dintre noi şi la ce lucrare a chemat El pe fiecare în parte, trebuie decis personal între Domnul şi slujitorul Său. Dar nimeni nu poate să nu le bage în seamă şi să nu le asculte fără să sufere pagubă veşnică.

„Rugaţi pe Domnul secerişului...“ „Daţi-le voi să mănânce...“ „Mergeţi...”