Cine este omul?
La o privire superficială, omul ar putea crede că viaţa este numai un lanţ de noroc şi de întâmplare, o alternare de succese cu insuccese, de bucurii cu durere, de boală cu sănătate, de greutăţi cu împliniri.
Omul este născut la un timp anume şi fară intervenţia sa. Viaţa lui, în comparaţie cu veşnicia, este numai o suflare, o clipă, un gând. A unora este mai scurtă, a altora mai lungă; a unora cu greutăţi multe, a altora fară prea multe griji.
De ce? In faţa acestei întrebări, unii încearcă să înţeleagă imediat sensul; alţii merg nepăsători, încercând să-şi înece răspunsul în bucuriile de o clipă ale acestei lumi. Există şi dintre aceia care ar dori să scape de viaţă, pentru că le pare tot mai grea. Fiecare dintre noi putem observa această lipsă de armonie în viaţa oamenilor.
Cine este omul? Omul nu este o făptură din vremuri străvechi. Au existat multe făpturi cu milioane de ani în urmă, dar care nu au nimic de-a face cu omul care trăieşte în vremea noastră pe pământ.
Omul nu este un produs al evoluţiei într-o perioadă de milioane de ani. Această ipoteză ar fi nedemnă pentru el. Nu este nici rezultatul vreunei transformări spirituale.
Dumnezeu l-a creat pe primul om acum aproape şase mii de ani. Putem găsi uşor aceasta în Biblie, urmărind generaţiile de la Adam la Hristos. In Geneza 1.26 citim: „Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ»".
Patru realităţi minunate sunt puse aici înaintea ochilor noştri:
1. Dumnezeu este Cel care l-a creat pe om. Omul nu a putut lua naştere singur, undeva şi cândva, şi nici nu a evoluat. Dumnezeu te-a creat pe tine şi pe mine.
2. Dumnezeu I-a creat pe om după chipul Său şi astfel a devenit o făptură desăvârşită. Nu era în el nimic rău sau urât. Primul om care a fost creat după chipul lui Dumnezeu trebuie să fi fost foarte frumos, pentru că citim că şi după cădere au fost oameni foarte frumoşi: Sarai (Geneza 12.14); Rebeca (Geneza 24.16); Bat-Şeba (2 Samuel 11.2); Adonia (1 împăraţi 1.6); Moise (Exod 2.2).
3. Primul om era nemuritor. Nu cunoştea moartea, cu urmările ei groaznice. Era fară păcat. Avea o inimă curată şi liberă de orice gând rău.
4. Primul om era liber. Dumnezeu ar fi putut crea o fiinţă fără voinţă (ca un robot), dar nobleţea omului este libertatea. Ce fericit trebuie să fi fost primul om la început, ca unul care nu cunoştea nevoile şi grijile vieţii! Aşa l-a creat Dumnezeu pe omul din care astăzi a rămas numai o imagine aproape ştearsă.
De ce l-a creat pe om ca o făptură aşa de preţioasă, fară asemănare nici în cer, nici pe pământ? Răspuns: Dumnezeu a dorit să aibă fii în care să învestească dragostea şi bunătatea Sa; făpturi după asemănarea Sa, peste care să răspândească lumina prezenţei Sale; fiinţe care să-şi glorifice Creatorul şi în care Creatorul să Se poată glorifica şi cu care să poată umbla în comuniune.
Dumnezeu le-a spus primilor oameni: „înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-1" (Geneza 1.28). Din credincioşie faţă de Dumnezeu, oamenii trebuia să se ferească de Cel Rău şi, în fericirea ascultării, să-L glorifice pe Creator.
Primul om avea tot ce era necesar pentru o viaţă fericită şi fară necazuri. O singură poruncă primise: să nu mănânce din pomul din mijlocul grădinii. In ziua când mânca, murea. Omul era liber să aleagă între a asculta de Dumnezeu şi a urma îndemnurile lui Satan; între a păstra totul în nevinovăţie şi a pierde totul; între existenţă şi moarte. Omul a optat însă pentru partea negativă, căzând în înşelătoria lui Satan, schimbându-şi fericita viaţă de comuniune cu Dumnezeu cu o viaţă legată de puterea Celui Rău.
Ca plată a păcatului, şi-a făcut apariţia moartea - şi aceasta sub trei manifestări:
• moartea trupească, răspândită peste tot şi despre care dau mărturie roate cimitirele;
• moartea spirituală, cea care l-a dus pe om până acolo că nu-L mai cunoaşte pe Dumnezeu, nemaiavând nici o capacitate de a înţelege sfinţenia, dreptatea şi dragostea Sa: în această stare se află milioane de oameni;
• şi, curând, după terminarea timpului de liar, omul va fi prada morţii veşnice, care este starea veşnică a despărţirii de Dumnezeu: „Dar, cât despre fricoşi şi necredincioşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este a doua moarte' (Apocalipsa 21.8).
Omul a dispreţuit bunătatea lui Dumnezeu şi astfel nu a împlinit aşteptările pe care Creatorul le-a avut cu privire la creaţia Sa. Făptura lui Dumnezeu, creată cu voinţă liberă, a devenit unealtă fără voinţă în mâna celui mai mare duşman al Celui Veşnic. Urmările acestei hotărâri greşite le vedem la tot pasul, în suferinţele, ura şi moartea care domnesc azi în lume.
Din pricina sfinţeniei Sale, Dumnezeu nu putea să aibă vreo legătură cu omul neascultător şi căzut în păcat. De bunăvoie omul s-a îndepărtat de comuniunea cu Dumnezeu şi în această stare trăieşte şi astăzi pe pământ. Chiar dacă omul este religios, între el şi Dumnezeu se înalţă păcatul ca un perete despărţitor.
Fiinţa umană este păcătoasă. Cine îşi poate cunoaşte îndeajuns propria natură păcătoasă? Din inima păcătoasă vin toate gândurile, cuvintele şi faptele rele. „Desigur, pe pământ nu este nici un om drept, care să facă binele fară să păcătuiască" (Eclesiastul 7.20).
Dumnezeul cel drept şi sfânt trebuie să dea sentinţa de moarte unui astfel de om neascultător. „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata" (Evrei 9.27). Judecata lui Dumnezeu stă ca un nor greu care urmează să se descarce asupra omenirii. Dar Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se pocăiască şi să trăiască. Dumnezeu îl iubeşte pe om, cu toate că acesta se află într-o stare de duşmănie.
În locul omului, Dumnezeu a jertfit la Golgota ce a avut mai scump, pe Unicul Său Fiu. Asupra Domnului Isus s-a revărsat toată mânia şi El a fost făcut păcat de către Dumnezeu.
De ce? Pentru ca dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu să fie împăcate în aşa fel încât omul pierdut să fie readus, prin har, în comuniune cu Izvorul vieţii.
Omul poate hotărî fie să rămână în starea lui veche, fie să se smerească şi să primească oferta lui Dumnezeu: harul şi iertarea prin credinţă.
Viaţă sau moarte! Iată cea mai importantă hotărâre pe care o ia un om pe acest pământ! Nimeni nu-i poate lua hotărârea făcută, nimeni nu poate hotărî în locul lui, nimeni nu o poate înlocui cu vreo lucrare omenească. Hotărârea se poate lua numai fiind în viaţă pe acest pământ; după moartea trupească nu mai există nici o posibilitate de decidere a omului pentru Domnul Isus Hristos. Fiecare om trebuie să fie convins dacă a luat hotărârea cea bună, pentru că la Dumnezeu nu există nesiguranţă, ci o siguranţă deplină a mântuirii.
Urmările unei hotărâri false, în necredinţă, sunt de neschimbat, pentru că ele sunt pentru veşnicie. Putem spune cu certitudine că o existenţă.
Omul a dispreţuit bunătatea lui Dumnezeu şi astfel nu a împlinit aşteptările pe care Creatorul le-a avut cu privire la creaţia Sa. Făptura lui Dumnezeu, creată cu voinţă liberă, a devenit unealtă fără voinţă în mâna celui mai mare duşman al Celui Veşnic. Urmările acestei hotărâri greşite le vedem la tot pasul, în suferinţele, ura şi moartea care domnesc azi în lume.
Din pricina sfinţeniei Sale, Dumnezeu nu putea să aibă vreo legătură cu omul neascultător şi căzut în păcat. De bunăvoie omul s-a îndepărtat de comuniunea cu Dumnezeu şi în această stare trăieşte şi astăzi pe pământ. Chiar dacă omul este religios, între el şi Dumnezeu se înalţă păcatul ca un perete despărţitor.
Fiinţa umană este păcătoasă. Cine îşi poate cunoaşte îndeajuns propria natură păcătoasă? Din inima păcătoasă vin toate gândurile, cuvintele şi faptele rele. „Desigur, pe pământ nu este nici un om drept, care să facă binele fară să păcătuiască" (Eclesiastul 7.20).
Dumnezeul cel drept şi sfânt trebuie să dea sentinţa de moarte unui astfel de om neascultător. „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata" (Evrei 9.27). Judecata lui Dumnezeu stă ca un nor greu care urmează să se descarce asupra omenirii. Dar Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se pocăiască şi să trăiască. Dumnezeu îl iubeşte pe om, cu toate că acesta se află într-o stare de duşmănie.
În locul omului, Dumnezeu a jertfit la Golgota ce a avut mai scump, pe Unicul Său Fiu. Asupra Domnului Isus s-a revărsat toată mânia şi El a fost făcut păcat de către Dumnezeu.
De ce? Pentru ca dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu să fie împăcate în aşa fel încât omul pierdut să fie readus, prin har, în comuniune cu Izvorul vieţii.
Omul poate hotărî fie să rămână în starea lui veche, fie să se smerească şi să primească oferta lui Dumnezeu: harul şi iertarea prin credinţă.
Viaţă sau moarte! Iată cea mai importantă hotărâre pe care o ia un om pe acest pământ! Nimeni nu-i poate lua hotărârea făcută, nimeni nu poate hotărî în locul lui, nimeni nu o poate înlocui cu vreo lucrare omenească. Hotărârea se poate lua numai fiind în viaţă pe acest pământ; după moartea trupească nu mai există nici o posibilitate de decidere a omului pentru Domnul Isus Hristos. Fiecare om trebuie să fie convins dacă a luat hotărârea cea bună, pentru că la Dumnezeu nu există nesiguranţă, ci o siguranţă deplină a mântuirii.
Urmările unei hotărâri false, în necredinţă, sunt de neschimbat, pentru că ele sunt pentru veşnicie. Putem spune cu certitudine că o existenţă veşnică fară Dumnezeu esre legată de suferinţe trupeşti şi sufleteşti atât de groaznice, încât Sfânta Scriptură le exprimă astfel: „Dar cât despre fricoşi şi necredincioşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este a doua moarte" (Apocalipsa 21.8). „Este înfricoşător să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu" (Evrei 10.31).
Acum este un „astăzi" în care Dumnezeu lucrează prin dragoste, aşteptând ca toţi oamenii să se smerească şi să se îndrepte spre Golgota pentru a primi mântuire. Uşa harului este încă larg deschisă şi Dumnezeu cheamă: «Veniţi la Isus toţi cei trudiţi şi împovăraţi».
Cei care fac acest pas vor avea încă de aici, de pe pământ, o viaţă nouă în comuniune cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul Său. Şi chiar dacă trăiesc pe acest pământ în slăbiciune şi în încercări, sunt făpturi noi, care s-au întors la Cel care i-a creat. Pentru astfel de oameni, Domnul Isus Hristos este izvorul vieţii veşnice, sursa de lumină în această lume întunecoasă, subiectul laudei şi al adorării; când cei credincioşi vor fi mutaţi din locul celor sperate în locul celor văzute, după toate luptele şi încercările de pe acest pământ, odată ajunşi la ţintă, II vor vedea faţă în faţă pe Cel care le este subiect al adorării eterne.
Punctul de plecare din această lume este acelaşi pentru toţi: „nu este nici o deosebire; pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu" (Romani 3.22-23). Dar există o despărţire a drumurilor prin această hotărâre. Calea îngustă îi duce pe cei credincioşi la fericirea veşnică în comuniune cu Dumnezeu, în timp ce calea largă îi conduce pe cei necredincioşi la pedeapsa veşnică, departe de Dumnezeu.
O, de-ar lua fiecare hotărârea corectă! Spune, omule sărman, ce îţi oferă această lume păcătoasă? Viaţa zboară şi vine moartea care te duce înaintea judecăţii. Atunci nu-ţi vor mai fi de nici un folos nici bogăţia, nici anturajele. Acum este încă ziua harului, de aceea, te rog, ia seama! Nu se ştie cât durează această zi. In curând vine noaptea morţii. Grăbeşte-te să te smereşti şi să ajungi la har până mai este ziua harului. Păşeşte curajos pe calea cea strâmtă care te va conduce la comuniunea cu Dumnezeu.