Cel care a purtat păcatele noastre

Inimile noastre sunt mişcate când ne preocupăm cu ceea ce a suferit Domnul şi Mântuitorul nostru pe cruce la Golgota. Nu putem înţelege suferinţele şi durerile ce L-au lovit pe El acolo, dar Îl admirăm pe Acela care a rezistat până când a putut striga: „S-a sfârşit!“

Dacă pe de-o parte, privind Persoana Sa, se trezesc în noi mulţumire şi adorare, pe de altă parte suntem adânc impresionaţi, dacă ne aducem aminte de ce a fost atârnat. Noi am fost cei care i-am dat acest loc şi tot noi am fost aceia din cauza cărora a mers la cruce. În ciuda aspectelor multiple şi minunate ale lucrării Lui, nu putem uita totuşi niciodată că El a purtat acolo păcatele noastre şi din cauza lor a mers în judecata unui Dumnezeu sfânt şi drept. El a fost locţiitorul nostru; pedeapsa, care trebuia să ne lovească pe noi, L-a lovit pe El pentru noi.

Apostolul Petru vorbeşte despre acest aspect al lucrării Mântuitorului nostru şi spune: „Care a purtat El Însuşi păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru dreptate“ (1 Petru 2.24). Sunt numai câteva cuvinte, dar totuşi de valoare pentru a cugeta asupra lor în continuare.

În primul rând ni se spune că Domnul Isus Însuşi a făcut această lucrare de ispăşire. Nimeni altul, ci numai El a putut să săvârşească această lucrare. Nici un înger, nici un om, oricât de suspus ar fi fost din punct de vedere moral, nu ar fi putut purta păcatele oamenilor. Nici chiar un ordin suveran al Creatorului nostru nu ar fi putut îndepărta păcatele noastre. Nu, acest lucru l-a putut face numai Domnul Isus în Persoană. El a venit pe acest pământ pentru a merge pentru noi în moarte. Inimile noastre bat cu putere când citim cuvântul „Însuşi“! Plini de bucurie, spunem împreună cu Pavel: „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Galateni 2.20). Ce Domn vrednic de adorare! El Însuşi a făcut această lucrare!

În al doilea rând ni se atrage atenţia asupra faptului că El a purtat păcatele noastre. Domnul Isus nu a murit pentru o idee sau pentru o învăţătură; El Şi-a dat viaţa pentru păcatele noastre. Fiecare faptă rea, fiecare gând rău, fiecare cuvânt rău, totul a fost asupra Domnului. Cât de mare trebuie să fi fost muntele de păcate, pentru care El a luat judecata asupra Lui! Câte miliarde de păcate a ispăşit El! Toate păcatele celor care cred în El au fost asupra Lui. Ce suferinţă infinită i-au produs aceste păcate! Pentru Domnul Isus, păcatul a fost ceva complet străin. El n-a făcut păcat, în El nu a fost păcat, El n-a cunoscut păcat. Totuşi El a devenit jertfa de vină pentru păcatele noastre. Cât de groaznic a fost pentru El, când, în cele trei ore de întuneric, a trebuit să treacă asupra Lui valurile judecăţii dumnezeieşti! Veşnic să-i fie adusă laudă şi mulţumire pentru aceasta!

În al treilea rând, Duhul Sfânt ne arată aici că Domnul a purtat păcatele în trupul Său. Acest lucru ne arată pe de o parte că El a putut face lucrarea numai ca om şi a săvârşit-o ca om. Aici ne aflăm în faţa realităţii de neînţeles că Dumnezeu a devenit om. Pentru că noi nu puteam merge la Dumnezeu, a venit El la noi. De aceea Domnul Isus a devenit om. „Şi cu adevărat, mare este taina evlaviei: Dumnezeu S-a arătat în carne“ (1 Timotei 3.16). Domnul Isus a suferit şi a purtat păcatele noastre ca om. El a devenit Mijlocitorul între Dumnezeu şi om.

Pe de altă parte, faptul că Domnul Isus a purtat păcatele noastre în trupul Său ne arată şi cât de mult s-a identificat El cu păcatele noastre. Deşi pentru El păcatul a fost şi este o urâciune, El a acceptat în judecata lui Dumnezeu asupra Sa ca vina noastră să fie a Lui proprie, deoarece nu a existat o altă cale de salvare pentru noi. Ce Mântuitor minunat!

În al patrulea rând, accentul este pus pe faptul că El a purtat păcatele noastre pe lemn. Şi aici putem vedea două aspecte. Pe de o parte, faptul că Domnul Isus a fost pironit pe o cruce ne arată starea stricată a inimii omeneşti. Crucea (lemnul) a fost locul pe care noi, oamenii l-am avut pentru El. Astfel, la crucea de pe Golgota s-a descoperit ce este omul din fire în întreaga lui răutate. Pe de altă parte însă, a fost hotărârea lui Dumnezeu, care prevăzuse că Domnul avea să moară pe o cruce. Crucea este simbolul blestemului şi astfel El S-a făcut pentru noi un blestem. De aceea Pavel le scrie galatenilor: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi (pentru că este scris: Blestemat este oricine este atârnat pe lemn)“ (Galateni 3.13). Cât de mulţumitori Îi suntem, fiindcă a purtat blestemul, care pe drept ar fi trebuit să ne lovească pe noi!

În al cincilea rând se spune că El a purtat păcatele noastre. În alte locuri este subliniat faptul că El a ispăşit păcatele noastre. Aici însă, centrul de greutate e pus pe a purta. Nu ne duce aceasta cu gândul la greutatea poverii, pe care a trebuit să o ducă El? Cât de grea i-a devenit această lucrare! Îl vedem în Ghetsimani cu faţa la pământ în luptă. Atunci, în faţa Lui a stat faptul că El trebuia să poarte păcatele noastre şi S-a rugat Tatălui Său, dacă ar fi posibil, să treacă de la El paharul acela. Ce luptă groaznică pentru Domnul nostru! Şi ce a suportat El în cele trei ceasuri de întuneric de la cruce! Ce povară a fost asupra Lui când, părăsit de Dumnezeu, a purtat păcatul tău şi al meu!

Suferinţele grele ale Mântuitorului nostru ar trebui să facă mereu o impresie adâncă asupra noastră. Ele trebuie să fie motivul laudei, al mulţumirii şi al adorării. Petru pune însă realitatea că Domnul Isus a purtat păcatele noastre în legătură cu o consecinţă practică, ce are de-a face cu viaţa noastră zilnică. El scrie mai departe: „pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru dreptate.“ La prima vedere, această expresie ne aminteşte probabil de învăţăturile apostolului Pavel din epistola către Romani. El scrie acolo că noi „am murit faţă de păcat“ şi că ne este dată dreptatea lui Dumnezeu (Romani 6.2; 3.21).

Totuşi, la Petru este un alt gând decât la Pavel. În epistola către Romani este vorba de poziţia noastră, adică cum ne vede Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne vede în Domnul Isus, atunci, conform poziţiei, suntem morţi faţă de păcat şi îndreptăţiţi de Dumnezeu. Dumnezeu ne vede aşa, chiar dacă în viaţa noastră practică constatăm că încă mai păcătuim. Modul de privire al lui Dumnezeu putem şi trebuie să-l acceptăm în credinţă şi să ne bucurăm. Pe de altă parte însă, viaţa noastră pe pământ trebuie să fie reprezentarea a ceea ce suntem în faţa lui Dumnezeu conform poziţiei. Trebuie să murim practic faţă de păcat (aceasta înseamnă să nu mai păcătuim) şi să ducem o viaţă în neprihănire. Exact acesta este punctul la care Petru face referire aici. El vorbeşte despre urmarea Domnului Isus şi de aceea trebuie să-i devenim tot mai asemenea. El este exemplul nostru şi putem păşi pe urmele Lui.

A muri faţă de păcat şi a trăi pentru neprihănire este ceva pentru viaţa noastră zilnică, este un exerciţiu zilnic. Ştim cu toţii că suntem mereu ispitiţi să păcătuim şi să ne comportăm altfel decât cum doreşte Dumnezeu. Dar aici avem un ajutor concret: privirea îndreptată asupra Mântuitorului care suferă. Cu cât suntem mai mult preocupaţi cu Cel care a purtat păcatele noastre, cu cât ne gândim mereu în viaţa de toate zilele la ceea ce a trebuit să sufere El pe cruce din cauza păcatelor noastre, cu atât vom deveni mai sensibili faţă de păcat. Dacă se apropie de noi o ispită de a păcătui, atunci să ne gândim la cruce. Fiecare păcat pe care îl facem, chiar ca şi credincioşi, a mărit suferinţa Aceluia care a fost atârnat pe cruce. Conştiinţa adâncă a acestei realităţi măreţe ne va face precauţi cu privire la păcat.

Privirea constantă spre cruce ne ajută să trăim pentru dreptate, adică să manifestăm neprihănire practică şi să trăim în concordanţă cu ceea ce se găseşte în Dumnezeu. Aceasta este ceea ce caută Dumnezeu în viaţa noastră. Noi stăm în faţa Lui ca neprihăniţi, dar El doreşte ca noi să şi practicăm şi să trăim această neprihănire. Acest lucru îl putem face în fiecare zi din plin.