Ce este păcatul?

Aici un om sincer nu poate nega prezenţa păcatului, a acestei puteri îngrozitoare care subjugă omul şi ale cărei urmări se pot vedea în orice zi. Fiecare este conştient de această putere în viaţa lui, deşi uneori nu este vizibilă.

Chiar dacă sunt oameni care trăiesc o viaţă morală, totuşi nu există nimeni care să poată sta în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu. El pătrunde în adâncul fiinţei şi vede că „dinăuntru, din inima oamenilor, ies gânduri rele, adultere, desfrânări, ucideri, furturi, lăcomii, răutăţi, înşelăciuni, destrăbălări, un ochi rău, hulă, trufie, nebunie" (Marcu 7.21-22). „Pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu" (Romani 3.23).

Omul caută să împacheteze păcatul într-un ambalaj colorat. Dar, pentru Dumnezeu, păcatul rămâne păcat, fie că este mic sau mare, la vedere sau ascuns, în gând sau în cuvinte sau în fapte.

Păcatul este mai mult decât slăbiciune de caracter. Toată omenirea este cuprinsă de păcat şi orice om duce o luptă nemiloasă cu el. Nimeni nu trebuie să înveţe păcatul: el locuieşte în inima fiecărui om. Se arată din fragedă copilărie şi pe parcurs ia proporţii până ajunge să distrugă trupul, sufletul şi duhul.

Dar ce este păcatul? Ce este această putere misterioasă sub care suspină întreaga omenire? Păcatul este peretele despărţitor între om şi Dumnezeu. Precum nu au nimic în comun apa cu focul, întunericul cu lumina, moartea cu viaţa, tot astfel, omul natural este despărţit de Dumnezeu ca urmare a păcatului.

Acum să ne punem o altă întrebare: care este cel mai mare păcat: Cuvântul lui Dumnezeu ni-l arată clar: este independenţa omului faţă de Creatorul său. A face voia proprie, a nu te te interesa de Dumnezeu, a te comporta ca şi cum nu-I datorezi nimic Celui care te-a creat este cel mai mare păcat, din care se nasc toate celelalte păcate grosolane.

Din fire, omul este păcătos în toată fiinţa sa, este rău, stricat, bun de aruncat. De aici gândurile şi lucrările rele pe care le putem vedea în noi înşine şi pretutindeni în lume. Murdăria păcatului creşte clin zi în zi ca un morman de moloz.

Ce viaţă fericită a trăit omul în starea de inocenţă, fară păcat, în comuniune cu Dumnezeu! Dar s-a încrezut în cel mai mare mincinos al tuturor timpurilor mai mult decât în Dumnezeu; a dat ascultare celui care-i şoptea: „Nicidecum nu veţi muri. Pentru că Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca clin el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul" (Geneza 3.4-5).

Şi, ca şi cum viaţa fericită şi de nevinovăţie nu i-ar fi fost suficientă, omul a dorit să fie ca Dumnezeu. Cel creat a dorit să fie ca Cel care creează. Aşa a venit păcatul prin primul om şi, prin păcat, moartea. Când omul s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu şi a călcat porunca Sa, a fost nevoit să părăsească grădina Edenului - locul nestingheritei fericiri şi bucurii - fiind izgonit departe de Creatorul său. O perdea ca de fier a căzut în clipa când Satan, cu râsul său ironic, l-a despărţit pe om de Dumnezeul său. Şi toate generaţiile poartă în trupurile lor până în ziua de astăzi urmările acestei despărţiri.

„Veţi muri negreşit" a spus Dumnezeu şi astfel moartea a devenit plata păcatelor. Şi nu numai că de atunci omul a trebuit să suporte moartea trupească, dar şi viaţa îi este plină de boli, de dureri, de frică, de deznădejde. împreună, acestea formează partea văzută a urmărilor căderii în păcat. însă cea mai groaznică urmare este moartea veşnică, pe care omul necredincios o întâlneşte numai după ce viaţa lui scurtă de pe acest pământ se sfârşeşte, prin moartea trupească. Veşnic fară Dumnezeu...! „Şi fumul chinului lor se înalţă în vecii vecilor. Şi nu vor avea nicidecum odihnă" (Apocalipsa 14.11). Ce groaznice consecinţe are păcatul!

Acum omul încă poate striga, precum psalmistul: „Doamne, ai milă de mine", sau precum sărmanul lepros: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti" (Luca5.12). Când îşi exprimă sincer această cerere, va putea auzi un răspuns binevoitor. Dumnezeu a dat omului posibilitatea salvării, ca astfel să nu mai ajungă la judecată: L-a dat pe Fiul Său ca Mijlocitor, după ce a purtat asupra Lui judecata pentru păcat.

Omul nu poate face nimic pentru a ieşi din starea sa păcătoasă, iar păcatele şi lucrările lui rele cer judecata. Atunci Dumnezeu, în îndurarea Sa, îşi arată dragostea trimiţându-L la om pe Cel care era bucuria inimii Sale. Cine altul ar fi putut lua asupra sa pedeapsa omului păcătos? Nici un om nu ar fi fost în stare, pentru că păcatul nu se poate şterge cu păcatul.

Nici îngerii nu ar fi putut satisface ceea ce cerea sfinţenia lui Dumnezeu, pentru că ar fi trebuit să fie fiinţe asemănătoare omului, ca să poată face această lucrare. In plus, era nevoie şi de bunăvoinţă.

Domnul Isus a fost gata să ia de bunăvoie toată judecata asupra Sa, nu numai moartea, pentru a rezolva cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu. De aceea Tatăl a putut spune: ,Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea" (Matei 3.17). El, care nu a cunoscut nici un păcat - în gura Căruia nu s-a găsit nici un vicleşug (Isaia 53.9) - a mers la cruce ca Locţiitor al nostru, ca Cel care a suportat sentinţa. Acolo a fost iertat păcatul care stătea între Dumnezeu şi om; prin sângele Său care a curs au fost iertate păcatele întregii omeniri.

Prin dragostea şi îndurarea Sa, Dumnezeu îl cheamă pe om de pe calea păcătoasă spre Casa Tatălui. Ce trebuie să facă pentru a fi părtaş acestui har? Nimic altceva decât să-şi recunoască vinovăţia şi păcatul prin smerire în faţa dreptăţii lui Dumnezeu care cere judecată. Când omul ajunge la această stare prin credinţă, primeşte iertare deplină în puterea jertfei Domnului Isus.

Omul nu poate face nimic pentru salvarea sa. Religiile care vor să prezinte alte căi de întoarcere la Dumnezeu îi duc pe oameni în rătăcire. Există o singură cale şi o singură direcţie: de la Dumnezeu la oameni. Numai pe această cale se poate ajunge în comuniune cu Dumnezeu, într-o poziţie mult mai intimă decât aceea pe care o aveau primii oameni înainte de cădere. „Cine crede în Fiul are viaţă veşnică; şi cine nu se supune Fiului nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el" (Ioan 3.36). „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă" (Ioan 5.24).

Omul trece cu uşurinţă pe lângă acest har, dorind mai degrabă să facă ceva, să-I dăruiască ceva lui Dumnezeu, pentru ca apoi să poată pretinde că a contribuit şi el la lucrarea de mântuire. Dar Dumnezeu nu primeşte nimic afară de inima păcătoasă. Recunoaşterea stării de păcat este pasul spre smerire şi apoi spre iertare. Numai aşa se ajunge la izvorul vieţii, la adevărata viaţă veşnică. „Cine îl are pe Fiul are viaţa; cine nu II are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa" (1 Ioan 5.12).

Primul om nu L-a cunoscut pe Dumnezeu ca Tată. Dar cine păşeşte pe calea credinţei devine un copil al lui Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântul şi poate să-L numească „ Tată".

Dumnezeu a judecat păcatul în Fiul Său şi astfel fiecare credincios a devenit graţiat, îndreptăţit, împăcat cu Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos (Romani 5.1).

Aşa cum nu putem trăi fară aer, tot astfel avem nevoie de barul lui Dumnezeu pentru salvare şi ocrotire. După mântuire, în trupul acesta plin de slăbiciune mai avem încă de lucru cu păcatul care locuieşte în noi. Păcatul este doar pus deoparte, ca un pom tăiat, dar rădăcinile lui dau încontinuu lăstare: roadele firii păcătoase.

Cât timp călătorim pe acest pământ suntem dependenţi de harul lui Dumnezeu. Dacă greşim, harul este prezent pentru a ne reabilita prin spălarea cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu. Să avem îndrăzneală la harul lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos! Harul ne ajută să ţinem firea păcătoasă în moarte. Prin propria putere nu putem face nimic; ne pierdem orientarea imediat. „Dar, unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult" (Romani 5.20).

Păcatul se întinde ca o molimă în omenire şi în creaţie. A intrat în lume prin primul om şi de atunci pătrunde în toate generaţiile. Dumnezeu, prin harul Său, S-a îndurat de noi. Prin al doilea Om, Cel venit din cer, fiecare poate fi salvat de boala aceasta de moarte şi poate fi vindecat şi astfel să primească viaţă veşnică. „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3.16).

Astăzi încă există har, harul nespus de mare al lui Dumnezeu. Curând cei credincioşi vor ajunge de la credinţă la realitate şi atunci problema păcatului vechi se va termina. Viaţă veşnică fară lacrimi, fară dureri, fară moarte va fi destinul tuturor celor care, prin credinţa în sângele Fiului lui Dumnezeu, s-au lăsat curăţiţi de orice păcat. Ei pot să cânte de aici, de pe pământ:

O fericire negrăită: Dumnezeu nu mai ţine mânie!

Pe păcătos l-a graţiat, Poate păcatele sunt iertate! Moartea în temniţă este-aruncată, In Isus Mântuitorul, viaţa ne-a fost dată!